File din viitor

…

         Ajunsă în faţa localului nu-mi venea a crede ochilor. Aici, parcă timpul se oprise în loc: aceleaşi beculeţe roşii mărgineau porţile,  trandafirii erau tot acolo, cu un miros la fel de pregnant şi parcă nici cavalerii de la intrare nu îmbătrâniseră cu măcar o secundă.

Am intrat, am luat loc la o masă şi am privit în jurul meu. Scena mi-a captat atenţia din primele 10 secunde. Deşi încercam să par cât mai calmă şi detaşată, emoţiile îmi învăluiseră întregul trup într-o aură înflăcărată, încărcată de dorinţă. Ochii mi se blocaseră pe reprezentantul trecutului meu şi tot ce voiam era-mi pot schimba direcţia privirii, dar corpul meu nu mai răspundea la nicio comandă.

„El e…uite-l! Stă acolo…în lumina reflectoarelor şi habar n-are că sunt aici. Pare lipsit de vlagă, de griji…îşi continuă spectacolul în faţa tuturor, dar gândul îi este plecat în alte vremuri. N-are nici cea mai vagă idee că doar în căteva minute va simţi dominanţa cuvintelor mele.”

Deodată privirile ni s-au intersectat. Secundarul ceasului a încetat să mai înainteze, aerul a refuzat să ne mai intre în plămâni, iar inima a sărit câteva bătăi. Mă fixa cu ochii săi cenuşii şi încerca să îşi controleze impulsul de a veni spre mine; iar eu, văzându-l aşa, mă blocasem definitiv.

Nu puteam să cred că după atâţia ani, trupul meu încă era în sevraj .Cu un ultim gram de putere şi voinţă m-am ridicat de la masă şi am păşit uşor pe scenă. I-am luat microfonul din mână, privindu-i în acelaşi timp buzele pe care cândva le devoram.

–         Bună seara, tuturor! Scuzaţi întreruperea, dar astăzi aniversez un eveniment foarte important din viaţa mea şi aş dori să-i adresez câteva cuvinte persoanei care mi-a schimbat destinul.

Tăcerea şi uimirea s-au aşternut instantaneu, în sală. Toată lumea se întreba care era personajul respectiv, căci unii observaseră că eram venită singură în acel local. Le-am zâmbit tuturor, ignorând amănuntele şi am tras, adânc, aer în piept…:

          „Tristeţea piere…grijile dispar…problemele nu-şi au locul.

         Iubirea are rolul de a îndepărta orice urmă de singurătate,

         de durere, de cotidian…

         Ceea ce simte un om când iubeşte nu poate fi conceput,

         Nu poate fi descris în cuvinte simple,

         descifrabile…

         Totul e pur, e inocent, e nemaivăzut…

         Nu există secundă asemănătoare alteia,

         Nu există atingere identică alteia,

         Nu s-a inventat termen de comparaţie între săruturi.

         Mereu e ceva nou, neaşteptat, uimitor!

         Şi asta doar în cazul „lor”…al oamenilor obişnuiţi…

         …cei care neagă aceste trăiri.

         Noi…noi plutim, iubitule!

         Noi atingem ceea ce unii doar visează să vadă.

         Noi simţim, plângem, râdem, iubim.

         Noi credem în universalitatea sufletului.

         Am trecut pragul, am depăşit bariera!

         Suntem unul…suntem una.

         Suntem eu, suntem tu.

         Suntem noi!

         Te iubesc, om cu suflet magic şi chip de zeitate.

         Mă porţi pe meleaguri unice, mă scalzi în oceane de vise…

         Mă creşti ca p-un pui de înger şi mă pedepseşti ca p-o fecioară de drac!

         Te ador, te iubesc, tremur…

         Te vreau, te venerez, ard…”

Spunând asta, am ridicat privirea şi am pornit spre ieşire, mai ferm ca niciodată. Mă simţeam liberă deşi ştiam că las în urma mea un om chinuit de gândul că nu va descoperi firescul şi va rămâne veşnic în agonia absurdului. Dar nu puteam face nimic, momentan, pentru a-l ajuta. Trebuia să fie sincer cu el, apoi sincer cu mine şi în final, exigent cu vehemenţa iubirii noastre.