Un simplu cuvânt

Alarma sună insistent, luându-se la întrecere cu bormaşina vecinului. Mă agăţ, cu un gest disperat, de pernă şi dau să o arunc. Realizez că n-am spre cine. Mă ridic în capul oaselor şi arunc o privire spre fereastră. Pare frig afară. Mă dau jos din pat şi deschid dulapul. „Cu ce naiba mă îmbrac?” Iau o bluză şi o pereche de blugi la întâmplare şi dau să mă aşez înapoi pe pat. Surpriză! Cineva a mutat patul cu 2 cm mai la stânga. Sunt în fund, pe podea şi privesc spre cer cu o dorinţă nebună de a înjura pe cineva dar realizez, din nou, că n-am pe cine. Cu chiu cu vai, reuşesc să-mi maschez frustrarea cu puţin fond de ten şi două dungi negre pe pleoape.

            Mă uit în oglindă: se putea şi mai bine, dar nu mai am timp de retuşuri. Trebuie să plec! Fac o întoarcere bruscă spre stânga şi simt uşa dulapului cum se mulează pe figura-mi deja posomorâtă. Nu eram fană „nasul meu” dar nici nu-mi displăcea. Sper să nu se umfle.

            Păşesc afară din cameră şi sunt întâmpinată de o aromă răvăşitoare de cafea. „În sfârşit ceva bun în dimineaţa asta!” Nu am timp să savurez ceaşca aşa că o dau pe gât. La naiba, nu avea zahăr. Credeam că mutrişoara mea nu poate fi mai devastată de atât. M-am înşelat. Lipsa zahărului mi-a dublat doza de sictir din privire.

            Mă încalţ, îmi arunc paltonul pe umeri şi ies din apartament. „Unde naiba sunt cheile?” Intru înapoi şi încep răscolirea prin sertare, în scopul de a rezolva cazul misterios al cheilor dispărute. Înjurături, comune şi proaspăt inventate, răsună în apartament. Într-un final bag mâna în buzunarul drept al paltonului. „Aha…aici eraţi /%¤”#¤!!”

            Cobor scările şi ajung în faţa blocului. O întrebare stupidă îmi disipă gândurile şi reuşeşte să-mi aducă o imitaţie de zâmbet pe buze: „Oare am chiloţi pe mine?” Ar fi fost culmea să n-am. Alung ideea şi caut din priviri maşina. Realizez că nu mi-am luat ochelarii. „La naiba!”. Instructorul auto claxonează nerăbdător şi scoate capul pe geam: „Hai Alexandra, aici sunt!”. Îi fac semn că mă întorc imediat şi îmi iau viteză pe scări, înapoi.

            Deschid uşa apartamentului şi-mi văd ochelarii pe măsuţa de la intrare. Mormăi câţiva „dumnezei”, mi-i pun pe nas şi plec. Cobor scările, din nou, găsesc maşina şi urc la volan.

            Două ore de condus impecabil, fără greşeli. „Era şi cazul ca ziua asta să devină suportabilă!”. Reuşesc să-mi adun toate gândurile pozitive şi să mă axez pe ele, privind în zare şi accelerând.

            „Atenţieeee!!!” urlă instructorul.

            Înima-mi sare din piept şi pun o frână bruscă. Maimuţica din faţa mea ce traversa strada fără nicio problemă, cu nasul în telefon, îmi zâmbeşte uşurată. O ţintesc cu privirea şi îi „bag puţină carne în frigider”.

            Ajung într-un final acasă. Plină de nervi şi cu moralul undeva la 5m sub pământ, îmi deschid telefonul. Nici un apel nepreluat. „Normal…cine să mă caute pe mine într-o zi ca asta?!”

            Mă aşez la birou şi deschid calculatorul, resemnată că ziua nu va deveni una plăcută prea curând. Puţină muzică, un film interesant şi poate, poate zâmbesc puţin.

            Surpriză, din nou!! Mi-a „fugit” curentu…Nervi peste nervi, peste alţi nervi. Mă aşez în pat şi încerc să adorm.

            …

            Deodată sună telefonul. Sar ca arsă din pătură şi răspund…

 

            30 de secunde de conversaţie banală şi chipul îmi este înseninat. Ghinionul dispare, gândurile negre se ascund şi lasă locul unui suflet vesel şi cu poftă de viaţă. “Poate o să ies în oraş diseară.Am chef să dansez!”

            E incredibil ce poate face un om, un dialog, un cuvânt…din starea de spirit a unei persoane!