Holul aşteptării

E firesc să treci şi prin perioade grele din când în când. E normal să-ţi mai curgă şi câte o lacrimă pe obrazul crăpat de prea multe zâmbete. Probabil fericirea nu ar mai însemna mare lucru dacă nu şi-ar face apariţia după un moment de tristeţe. De aceea, încerc să văd fiecare obstacol ca pe o piesă pe care trebuie să o mut corect, să o înlătur din calea razelor ce ar putea să-mi aducă fericirea.

Nu-mi place să mă plimb, impacientată, pe holurile spitalelor. Urăsc să simt mirosul bolnăvicios de curăţenie şi durere, să văd încurajări forţate şi oferte de false speranţe. Oamenii mişună pe holurile acelea mult prea aglomerate în căutarea unor răspunsuri, unor soluţii. Eu răspunsul îl bănuiam de când i-am văzut prima oară îngrijorarea în privire, durerea tremurând pe buze. E un om puternic, dar tenul palid îi trăda adevăratele simţiri.

Am stat încordată cu lunile, temându-mă de clipa în care-l voi vedea într-un set de pijamale albastre, asortate cu papucii pufoşi pe care cu mare grijă şi dragoste, scumpa lui soţie i-a cumpărat.

Nici pe ea nu credeam că o voi vedea suferind. E mereu cu zâmbetul pe buze şi cu glumiţe inofensive-n buzunar. Găseşte mereu soluţii pentru orice probleme, apelează la oricine şi face absolut orice ca să-şi apere oamenii dragi. Dar de data asta, i-am văzut furia în ochi când n-a reuşit să-l facă bine. Ştia că trebuie să apeleze la oameni robotici, care nu pun sentimente-n bisturiu şi nu ţin cont de ce material decupează. Voia să-l atingă şi să-i ia durerea, chiar de ar fi suferit ea apoi; voia ca el să fie bine…

Aşteptarea e cea mai grea! Minutele se încăpăţânează să stea pe loc, de parcă secundele le-ar trage înapoi. Şi tot ce poţi să faci e să speri…că omul în alb va ieşi din spatele celor două uşi, aducându-ţi o veste ce-ţi va stârni lacrimi de fericire.

Şi aştepţi…

Dedic acest articol părinţilor mei: tatălui meu care în clipa când eu scriu aceste rânduri se află pe masa de operaţie şi mamei mele care e în spatele meu şi numără clipele rămase până-l vom vedea din nou.

5 responses to this post.

  1. […] şi celor care au comentat aici pe blog, la articolul “Holul aşteptării” şi mi-au urat toate cele bune; şi celor care au citit articolul şi mi-au trimis apoi sms-uri […]

    Like

    Reply

  2. da ai dreptate , e greu si dureroasa aceasta asteptare si plimbare prin spitale eu am trait-o prin ochi si dufletul parintilor mei atunci cand eu am fost pe patul alb imbracat in pijamale

    Like

    Reply

  3. Posted by Axel on May 16, 2012 at 11:36

    Sper sa fie bine. Un gand bun de la mine…

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: