Peronul întâi

Locul care a văzut cele mai sincere sărutări şi cele mai din suflet declaraţii de dragoste. Aşa i se zice, deşi doar rotocoalele de praf îi mai alină singurătatea dintre plecări şi sosiri.

Gara a văzut de toate. De la părinţi luându-şi rămas bun de la viitori studenţi, la chipuri frânte fugind în lume, însoţite doar de o valiză şi un rucsac de amintiri dureroase. A văzut şi buze şoptind „nu te voi uita”, dar a auzit şi glasuri aspre ţipând „nu mai vreau să te văd în veci”. A simţit durerea despărţirii dar şi extazul reîntâlnirii.

Păşind pe peronul întâi, un căţel ciufulit de vânt şi foame te priveşte cald, tremurând din coadă. Îi e veşnic foame şi dacă i-ai oferi măcar o firimitură, ţi-ar ridica statuie cu lăbuţele sale pricăjite. Nici măcar o mângâiere nu ţi-ar refuza, poate aşa i-ar alina durerea şuturilor pe care şi le mai ia din când în când.

Scaunele destinate aşteptării stau să cadă. Sunt obosite de câte fuste şi pantaloni le-au invadat spaţiul, de câte tălpi le-au murdărit culoarea.

Citeşte continuarea doar pe Belva!