E 1 iunie şi sunt copil!

E 1 iunie şi sunt copil! Mă dau jos din pat, somnoroasă, cu părul mult prea ciufulit şi visele încă proaspete. Mama e în pragul uşii şi-mi zâmbeşte: “La mulţi ani, draga mea!”. O privesc, morocănoasă, şi îi mârâi un “bună dimineaţa” apoi o iau în braţe şi-ncep să plâng.

“Vreau să fiu mare, mami! Vreau să mă trezesc dimineaţa şi să mă duc la serviciu!”

Mama mă mângâie pe spate şi mă dojeneşte niţel, asigurându-mă că secundele fug unele după altele într-un joc mult prea haotic şi într-o viteză ce nu mi-o pot imagina. Îmi spune cum, prima oară, mă voi da jos din pat şi îmi voi pune o uniformă. Nu o voi suporta la început, nu o voi suporta nici pe parcurs; o voi urî din tot sufletul şi voi număra zilele până nu va mai fi nevoie să o port. Ghiozdanul plin de rechizite va fi şi el o povară, dar cu temele mă voi lupta cel mai mult, căci nu voi fi obişnuită să fac ceva “la comandă”.

Îmi zâmbeşte blând şi mă poartă pe culmile viitorului. Priveşte pierdută în zare şi mă vede cum termin liceul şi plec la facultate. Mă vede învăţând, chiulind de la orele mult prea plictisitoare, distrându-mă cu prietenii şi găsind un băiat bun şi “la locul lui”, de care mă voi îndrăgosti nebuneşte. Mă vede râzând alături de el şi plângând atunci când pleacă, mă vede organizată şi orgolioasă, alintată şi jucăuşă, încrezătoare şi optimistă.Mă vede, apoi, în spatele unui birou, cu părul strâns într-o coadă zburlită, cu cămaşa încheiată doar la 3 nasturi (şi ăia greşiţi), înconjurată de hârtii şi înnebunită la auzul telefonului ce sună într-una.

Viitorul pe care mi-l oferă ea, în speranţele sale, este cel care mi s-ar potrivi cel mai mult şi cel care mi-ar aduce zâmbete şi culori aprinse în suflet.

…

Ar fi fost totul atât de diferit, dacă se întâmpla aşa cum îmi povestise ea. Dar nu e…aşa că astăzi o voi lua în braţe şi-i voi spune, plângând:

“Vreau să fiu copil, mami! Vreau să mă trezesc dimineaţa şi să urlu că nu vreau la grădiniţă!”