“O să mă culc cu pumnii strânşi!”

“O să mă culc cu pumnii strânşi, să mă ia aşa mâine dimineaţă” a fost fraza care mi-a adus tot curajul de care aveam nevoie ca să trec peste examenul de licenţă. Mulţi mi-au spus “nu se moare din asta”, “e mai simplu decât pare”, “o să râzi apoi de faptul că te stresai aşa tare”, dar probabil puţini ştiau că stresul meu nu era datorat exclusiv examenului.

Cu o săptămână în urmă am aflat că pe data de 25 iunie 2012 voi susţine examenul de licenţă. La câteva minute după, am aflat că tot pe 25 iunie 2012 va fi şi operaţia tatei, la Iaşi. A doua operaţie din ultimile două luni. Îmi amintesc că am rămas stană de piatră cu telefonul în mână, neştiind cum să reacţionez. Sunt din fire emotivă şi eram convinsă că nu voi putea face faţă stresului.

Dar am aşteptat…

Am aşteptat să treacă zilele, nopţile, minutele, secundele, să vina ziua respectivă mai repede şi să trec peste acest “hop”. Noaptea nu-mi venea somnul, ziua nu-mi venea inspiraţia. Încercam să scriu, căci de obicei scrisul îmi alungă stresul, nervii, emoţiile, dar nu reuşeam să născocesc mai mult de o frază. Voiam să fac orice ca să mă lipsesc de scenariile oribile ce-mi invadau mintea şi nu mă lăsau să respir. Îmi imaginam tot felul de situaţii, în care, stând în faţa comisiei de examinare, nu mă puteam gândi la subiect ci eram constant îngrijorată de operaţia tatei. De multe ori mi-a trecut prin minte gândul să dau licenţa în toamnă.

Dar până la urmă, ziua cu pricina a venit şi m-am trezit în taxi cu un clipboard în mână, repetând un discurs banal şi trimiţând gânduri bune spre tata. În minte aveam doar vorbele “o să mă culc cu pumnii strânşi, să mă ia aşa mâine dimineaţă” şi urme de lacrimi mi se uscau pe obraz. Cu o seară înainte vorbisem cu el la telefon şi printre glume şi suspine, mi le adresase cu o voce tremurată. Eu îl asigurasem că îi voi ţine pumnii şi că totul va fi bine, iar el voia să-mi ofere măcar acelaşi lucru. A fost cel mai emoţionant moment din viaţa mea şi cu siguranţă nu-l voi uita în veci.

Prezentarea discursului nu a fost mare lucru deşi patru ochi curioşi mă priveau fix, parcă fără a clipi. Gândurile mele, după cum intuisem, erau cu totul în altă parte iar discursul pe care îl învăţasem, plecase, fără urmă de revenire, din mintea mea. Drept urmare, ochii îmi fugeau în jos, pe foaia “ajutătoare” citind propoziţiile pe care trebuia să le zic pe de rost. Din păcate, unul din profesori a observat acest mic amănunt şi a ţinut să mă atenţioneze:  “Alexandra, poţi mai mult de atât. Nu mai citi de pe foaie!”, moment în care genunchii, ce stătuseră ficşi, au început să tremure într-un dans robotic. Un alt profesor, care probabil a observat mişcarea neobişnuită a picioarelor de sub masă, a reuşit, însă, să detensioneze momentul, spunând într-un ton haios: “Lasă foaia jos sau scoate-ţi ochelarii, că-i tot aia!”. Astfel, un soi ieftin de zâmbet mi s-a instalat pe faţă şi am reuşit să continui să vorbesc, privindu-i în ochi. M-am bâlbâit, bineînţeles, căci emoţiile erau încăpăţânate şi refuzau să mă părăsească, dar când am auzit “Atât, mulţumim! Semnează aici şi eşti liberă să pleci!”, m-am simţit de parcă mi-a luat cineva cerul de pe umeri.

Probabil aşteptarea din sală a fost cea mai grea parte din ziua respectivă. Aşteptarea dinainte de prezentare şi cea de după.

Nota nu a fost maximă, dar eu sunt foarte mulţumită de ea: 9,50. De ce sunt mulţumită? Pentru că eram convinsă că nu voi fi în stare să scot un cuvânt şi că voi lua o notă foarte mică. Eram convinsă că stresul şi grija pentru tata mă vor acapara complet şi nu mă vor lăsa să mă concentrez. Dar nu a fost aşa. Am reuşit în proporţie de 90% să îmi alung gândurile negre şi să mă axez pe desfăşurarea examenului. Am reuşit să vorbesc deşi gura-mi era uscată iar ochii umezi şi înceţoşaţi…

Finalul a fost unul fericit, căci în aceeaşi zi am aflat că operaţia tatei a fost reuşită şi că va reveni la căsuţa noastră, în scurt timp. Şi pentru că totul e bine când se termină cu bine, se pare că inspiraţia mea a scăpat din lanţurile ce o ţineau departe de mine şi m-a onorat cu prezenţa în această dimineaţă, ajutându-mă să scriu aceste cuvinte.

P.S: Ţin să mulţumesc tuturor celor care m-au încurajat şi mi-au transmis gânduri bune! Fără voi, emoţiile ar fi fost mult mai intense!

Sursa foto: downwardspiralintothevortex.blogspot.com