Fani ai cozilor kilometrice

Sunt o fiinţă mai comodă, de felul meu. Dacă aş putea face totul stând în fund la calculator, aş fi cea mai fericită fată din lume. Dar pentru că nu e posibil şi nici sănătos, din când în când, îmi mai rezolv problemele şi stând în picioare, mergând sau înjurând alergând.

Şi pentru că am terminat facultatea şi încă nu mi-am găsit niciun job stabil (nici nu am căutat prea mult încă, am zis că de la toamnă o să bag mai mult interes în direcţia asta, până atunci mă bucur de restul vacanţei de vară) riscam să rămân fără asigurare de sănătate, căci dacă eşti o lepră care nu învaţă şi nu munceşte, statu’ spune că poţi să crăpi pe trotuar că nu se uită nimeni la tine. Exista, bineînţeles, varianta să plătesc eu pe lună o anumită sumă de bani, ca totuşi să nu mor ignorată pe trotuar, dar nu era în interesul puşculiţei mele aşa că am apelat la metoda şomajului.

Ei şi într-o dimineaţă oribilă de vară (zic oribilă pentru că era abia ora 10.00 şi era o căldură infernală) mi-am pus încălţările de alergat şi am fixat ţinta pe AJOFM Galaţi. Nu ştiam exact unde este dar pe bâjbâite şi pe întrebate am reuşit să ajung în faţa clădirii cu pricina. În gândul meu naiv bântuia ideea că nu are cum să fie coadă la depunerea dosarelor, căci na, românii muncesc…nu ca mine. Şi-n plus, bănuiam că e prea dimineaţă ca să fie adunată deja prea multă lume la ghişeu.

Dar bineînţeles că bănuiam extrem de prost, căci ajungând la uşa la care trebuia să bat, mi-a căzut falca ca-n desene animate. Aproximativ 100 de persoane transpirate şi pline de sictir, se înghesuiau într-un şir indian ce părea fără sfârşit. O sută de nervişori mi-au pus stăpânire pe piciorul drept şi am început să bat, neliniştit, cu el în podea, în timp ce îmi dădeam ochii peste cap.

Şi pentru că ochii mei zburdau în toate direcţiile am observat într-un colţ mai îndepărtat un alt ghişeu la care aşteptau doar 4 persoane. Mintea mea naivă a reacţionat la fel ca mai devreme şi o fărâmă de speranţă mi s-a înfiripat în suflet. Am scanat situaţia şi am reuşit să găsesc o doamnă mai puţin periculoasă, care să nu mă ia la bătaie dacă-i cer câteva informaţii, şi am întrebat-o la care coadă ar trebui să mă postez ca să-mi depun dosarul pentru ajutorul de şomaj.

Nici de data asta soarta n-a ţinut cu mine, căci am aflat că ghişeul “meu” era cel cu coada kilometrică, că programul e doar până la ora 16.00 şi că nu există şanse să intrăm toţi până atunci, pentru că “doamnele sunt nişte moşcăite”.

Nu am mai stat să cer şi alte păreri şi am făcut stânga împrejur. Am părăsit incinta cu gândul că voi veni în altă zi, mai de dimineaţă, să prind loc printre primii.

Şi aşa am şi făcut câteva zile mai târziu. Am ajuns la ora 8 fără 20 şi am descoperit că în faţa mea erau doar 3 persoane. Astfel am realizat că nu sunt singura fiinţă comodă…şi că există alţii mai “comozi” ca mine, care preferă să stea ore întregi la coadă decât să se trezească mai devreme.

Nu spun asta din răutate, căci luasem în calcul posibilitatea să fie doar o zi mai lejeră, când am intrat pe uşă. Dar după ce mi-am depus dosarul şi m-am întors în “sala de aşteptare”, era aproape de ora 10.00 şi coada deja începuse să se contureze în aceeaşi formă din zilele trecute.

Şi uite aşa am descoperit cât de mult le place unora să stea la coadă. Cum spunea un prieten de-al meu, “e ca pe vremea lu Ceauşescu. Atunci, unde vedeai o coadă te aşezai şi tu. Nu conta la ce era, trebuia să te aşezi!”.

Sursa foto: antena3.ro

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: