Se strâmbă pentru tine!

Te naşti. Pur, inocent, incoerent. Când vrei păpică, plângi; când pampersul ajunge la capacitatea maximă, plângi; când îţi cad ochii-n gură de somn, nu te culci, ci plângi să fii culcat. Chiar şi atunci când te plictiseşti din analizat maimuţoiul şui care-şi face veacul lângă tine, în pătuţ, plângi! Plângi şi lumea te bagă-n seamă, mama ta te ia în braţe şi-ţi cântă, tatăl tău se strâmbă în cele mai ciudate moduri, te gâdilă, îţi aduce un munte de jucării, un lighean de lapte şi o roabă de pampersi, numai să taci! Orice om, pe o rază de 100 m din jurul tău, ar da orice ca să nu plângi şi să poată şi el închide un ochi.

Apoi creşti şi observi că cei doi părinţi, în continuare, îţi oferă toată atenţia din lume, îţi cumpără tot (sau aproape tot, în funcţie de buget) ce-ţi doreşte inimioara şi îţi ascund cablul de alimentare de la calculator atunci când refuzi să-ţi faci temele. Ajungi să te joci în faţa blocului cu alţii ca tine, îţi faci prieteni de lego şi lumea e a ta. Asta până când cineva îţi fură jucăria şi plângi. Apoi cazi de pe bicicletă şi plângi. Apoi cazi din copac şi plângi.

Mama îţi pansează rănile, tata te asigură că-ţi trece orice rană până te măriţi; iar lacrimile se usucă încet pe faţă.

Mai târziu, primeşti bani de pacheţel, o bibliotecă voluminoasă la tine sub acoperiş, o sacoşă de electronice, care mai de care mai folositoare în viaţa ta de adolescent şi uiţi de bicicletă. Arunci într-un colţ întunecat toate jucăriile după care plângeai în faţa magazinelor şi îţi întorci privirea spre sexul opus (sau, în unele cazuri, spre acelaşi sex). Simţi furnicături şi tot felul de insecte prin stomac, ajungi să te uiţi cu jind la cuplurile de îndrăgostiţi, pe stradă, şi simţi că vrei şi tu să pui capul pe umărul cuiva şi să şopteşti: “te iubesc!”.

Şi la un moment dat, cineva îţi oferă ceea ce-ţi doreai. Te scoate la un suc, îţi povesteşte despre toată copilăria şi adolescenţa sa, te bombardează cu gusturi şi preferinţe asemănătoare şi la sfârşit îţi mai oferă şi două buze de sărutat.

Eşti în Rai şi lumea ta se învârte în jurul lui! Te conduce la şcoală, îţi trimite sms-uri fără conţinut important, în pauze, te culege la finalul orelor din faţa liceului şi-ţi cară ghiozdanul până acasă, înjurând necesitatea ta absurdă de a căra jumătate de bibliotecă oriunde te-ai duce. Nu te bate la cap când îţi faci temele şi te scoate la o oră de relaxare după ce le termini. Vă plimbaţi prin parcuri şi vă sărutaţi în mijlocul străzilor, ignorând înjurăturile şmecheraşilor de pe trotuar şi fluierăturile insinuante din bmw-uri.

Apoi apare prima contrazicere. Cineva a atins telecomanda sau altcineva a lăsat colacul de la wc ridicat. Cineva a ieşit în oraş fără altcineva, sau altcineva a planificat o ieşire fără să ceară părerea cuiva.

Şi plângi. Plângi căci ai impresia că nimeni nu te înţelege. De fapt, plângi pentru că “el” nu te înţelege. Dar sunt persoane care te înţeleg, în continuare şi nu au încetat niciodată să te sprijine, oricare ar fi fost motivele pentru care plângeai.

Mama ta se apropie de patul tău şi îţi oferă o farfurie cu desertul favorit. Tatăl tău îţi arată un joc haios pe calculator şi îţi spune bancul ăla porcos pe care-l “păstrase” pentru discursul de la nunta ta. Şi lacrimile dispar, din nou!

Acum nu mai eşti un copil pur, nici inocent, nici incoerent.

Acum ştii să spui că ţi-e foame, că ţi-e somn şi nu ai nevoie de cineva să te conducă până la tronul vesel din toaletă.

Şi acum nu orice om de pe o rază de 100 de metri ar da orice să taci. Acum, tot doar cei care te-au iubit necondiţionat îţi sunt alături şi, la fel ca la început, se strâmbă pentru tine în toate modurile, ca să îţi alunge lacrimile şi necazurile.

Ei mereu îţi vor fi alături, oricâte julituri ar trebui să-ţi panseze şi oricâte bancuri ar trebui să inventeze. Ei sunt singurii care nu te vor lăsa niciodată la greu, oricât de mult i-ai călca pe nervi! Părinţii tăi!

Sursa foto: shexists.com

2 responses to this post.

  1. Posted by ellyweiss on September 6, 2012 at 21:14

    Foarte frumos elogiu adus parintilor!
    Intr-adevar, ei sunt mereu alaturi de noi. Neconditionat.
    M-am gandit insa la ceva cu ocazia asta, La familiile disfunctionale… Exista, din pacate.

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: