În spatele zidurilor

Intrarea principală a castelului era parcă construită pentru uriaşii din basmele copilăriei. Ajungând în dreptul ei, am urcat, uşor, cele 100 de trepte. Pentru o clipă am crezut că efortul depus în această urcare mă va lipsi de orice putere, dar când am păşit ultima treaptă şi am ridicat privirea, un sentiment de completă relaxare mi-a cuprins întregul trup. Imensitatea intrării mă făcea să mă simt minusculă şi lipsită de importanţă. Curiozitatea m-a împins, însă,  în a intra în castel. Odată cu apariţia acestui gând obsesiv, ca-ntr-o minune, uşa se deschise, lăsând un sunet ascuţit şi deranjant să-mi pătrundă în timpan.

Dacă ceea ce văzusem în exterior mă lăsase fără cuvinte, interiorul îmi depăşea cu mult imaginaţia. Când am pus primul pas în castel, o lumină puternică m-a izbit, făcându-mi orientarea în spaţiu destul de dificilă. Mi-am asumat orice risc şi am continuat să păşesc, rugându-mă să nu mă lovesc de obiectele ascuţite sau fragile din acea încăpere. Un parfum discret mi-a desenat, în minte, imaginea unor flori ornamentale ce se puteau afla acolo. Am încercat să desluşesc în acea lumină puternică obiectele din jurul meu, dar abia după câteva minute de concentrare maximă, am reuşit să disting anumite forme.

Când privirea mi s-a limpezit în totalitate, am zărit la câţiva paşi de mine, un pian imens, de un alb imaculat. Ştiam de mică copiliţă că un astfel de moment va veni, când voi putea să-mi etalez acest talent ascuns. Am luat loc pe scăunelul din dreptul pianului şi am atins, uşor, clapele. Fără să-mi dau seama, am lăsat degetele să preia controlul. Intensitatea trăirilor mele a dat naştere unei melodii line. Sunetele păreau că vin de undeva departe, dintr-o lume a stelelor, a viselor, a speranţelor. M-am oprit, nevoind să-mi ocup timpul doar cu muzica şi dorind să descopăr cât mai multe despre acest castel. Am urcat treptele către primul etaj şi m-am lăsat pierdută printre holuri şi camere. Fiecare încăpere surprindea prin ceva. Erau atât de meticulos aranjate, încât îţi era teamă să păşeşti înăuntru, să nu deranjezi vreun obiect.

La un moment dat, privirea mi-a căzut pe o cameră, ce o zăream în partea opusă a holului. Lumina din jurul ei îşi schimba culoarea şi intensitatea, la fiecare cinci secunde. Grăbită de o curiozitate apăsătoare, am alergat pe hol până în dreptul uşii. Îmi era teamă să intru, dar nu voiam să ratez nicio ocazie de a vedea ceva minunat.

O căldură puternică m-a cuprins şi nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Nu era nimic deosebit în felul în care era mobilată acea cameră. Pereţii erau albi şi strălucitori, draperiile din mătase erau trase, împiedicând razele soarelui să pătrundă, şemineul era parcă pregătit pentru o noapte de iarnă friguroasă, iar patul era acoperit cu un cearşaf satinat, crem. Dar ceea ce era pe pat, m-a lăsat fără glas, fără respiraţie. M-am apropiat treptat şi am luat în mână ceea ce nicicând nu credeam că voi atinge. Era superbă, era visul oricărei femei în care mai trăieşte prinţesa imaginară a copilăriei. O rochie albă, împletită cu fir de aur şi de argint şi scântei de dragoste necontenită. O rochie presărată cu praf magic, menită să fie purtată de posesoarea unei inimi pure şi inocente.

Deşi eram convinsă că nu eu eram acea posesoare, m-am lăsat acaparată de dorinţa arzătoare de a o îmbrăca. M-am privit în oglindă şi am zâmbit, fericită.

Deodată, însă, oglinda începu a se topi, scoţând la iveală un lichid negru şi lucios ce semăna a smoală. Urechile îmi fură inundate de un râs isteric şi sinistru, parcă al unei vrăjitoare. M-am uitat în jurul meu şi am văzut cum zidurile castelului începeau să crape. Aceeaşi smoală înfricoşătoare ieşea şi prin aceste crăpături, făcându-mă să cred ca mi-am pierdut minţile. Am ieşit repede din cameră şi m-am îndreptat către treptele, care şi ele se prăbuşeau. Flăcări imense ardeau 

pianul la care, cu câteva minute în urmă, descoperisem adevăratul sens al muzicii. Am coborât scările cu groază în suflet şi m-am repezit afară. Frica de nestăpânit a acţionat ca o piedică şi am căzut,  prăbuşindu-mă pe florile din faţa castelului.

Îmi era frică şi nu reuşeam să mă liniştesc pentru a mă putea ridica. Am privit în urma mea şi am văzut castelul cum ardea. Nu-mi venea să cred ce se întâmplase. Întinsă pe jos, suspinam din adâncul inimii, dorindu-mi să apară cineva să mă ridice.

Oare era vina mea? Oare nu trebuia să dezleg tainele sale? Sau era doar un vis…?

Sursa foto> pinterest.com

4 responses to this post.

  1. Un vis bine descris, care a inceput frumos si se putea termina urat. Asta trebuie sa fii fost, pentru ca altfel as ramane cu regrete referitoare la rochita. :))

    Like

    Reply

  2. Ce frumos spus!!!!!!

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: