Început în imagini

Eram singură şi mă simţeam rătăcită, printre străini şi vorbe goale, pretenţii şi dorinţe neîmplinite. Visam cu ochii deschişi la o poveste de dragoste ca-n filme şi eram convinsă că niciodată scenariul nu-mi va părăsi mintea, transformându-se în realitate. Optimismul mă cam abandonase şi tot ce mai aşteptam era un semn că lucrurile se pot îndrepta. Aşteptam un nou răsărit, o nouă etapă.

Mă afundam în pagini de cărţi, în vieţi de personaje inventate şi mă transpuneam în pielea lor. Mă supuneam la probele descrise cu atâta pasiune de alţi autori şi mereu ajungeam la concluzia că eu aş fi procedat cu totul altfel decât personajele respective.  Eu nu m-aş fi aruncat în faţa unui tren, eu nu aş fi părăsit meleagurile natale, eu nu l-aş fi lăsat să renunţe la mine… Şi cum eram eu înconjurată doar de litere, fraze şi roluri imaginare, L-am văzut…

Era în faţa mea. Nu ştiu cum de nu-l văzusem până atunci; probabil eram mult prea preocupată de singurătatea mea ca să deschid ochii mai larg şi să văd ce-a fost acolo, în tot acest timp.  Cert este că nu-mi puteam desprinde privirea de pe el. Era ca un magnet, din ce în ce mai puternic, care punea, treptat, stăpânire pe sufletul meu.  Speriată de multitudinea de noi senzaţii, am plecat în direcţia opusă. Credeam că e prea devreme pentru mine să experimentez senzaţii noi, să o iau de la început. Nu eram pregătită…

Dar orele treceau din ce în ce mai greu, gândurile nu ieşeau din sfera romanticului iar genunchii refuzau să se oprească din tremurat. Încercam în zadar să-mi potolesc sentimentele, să-mi spun că nu e momentul potrivit să mă întorc la start, să îmi descurajez inima înainte de a se îndrăgosti irevocabil şi iremediabil.  Ştiam că dacă mă las purtată de val, nu voi mai putea da înapoi.  Nu voiam să acţionez în vreun fel, înainte de a-mi epuiza gândurile nefaste…

Credeam că dacă amân inevitabilul, îmi voi proteja ochii de noi lacrimi şi sufletul de o nouă rană. Eram convinsă că mă voi arde din nou dacă mă las pradă emoţiilor şi voiam ca inima să-mi fie de nepătruns. Dar ce nu ştiam eu, era că suferinţa mă abandonase de mult timp şi că viaţa mea urma să se schimbe radical.

Ceea ce credeam de mult pierdut, revenise într-o altă formă, mult mai energică şi capabilă să îmi menţină un zâmbet permanent pe buze. Toate grijile dispăruseră, problemele nu-şi mai aveau locul în lumea mea, iar ochii mei căpătau o nouă culoare, culoarea fericirii. Când eram în compania lui, nimic altceva nu mai conta. Dacă era frig, dacă era cald, dacă ploua, dacă în spatele meu era tornada…nu mai avea importanţă. Eram cu el şi zâmbeam!

Toată teama nu-şi avusese rostul; în schimb, toate etapele prin care trecusem până să-l întâlnesc, toate lacrimile vărsate, toate nopţile nedormite şi toate gândurile negative, meritaseră un loc în viaţa mea…

Dacă tot ce-a fost rău înainte, s-a întâmplat doar ca eu să ajung în punctul acesta, alături de el, atunci a meritat să fie aşa, căci acum sunt fericită!

Şi da, chiar orice şut în fund e un pas înainte!

Fotografii realizate de Marian Toma.