Prefer scaunul din dreapta

Din ce în ce mai des, în ultima vreme, lumea mă tot întreabă: “Ai mai condus, Alexandra?”. Şi din ce în ce mai mult încep să urăsc această întrebare. Tocmai de aceea m-am hotărât să scriu un articol de lămurire.

Treaba cu permisu’ de şofer a început cam aşa: toată familia m-a asaltat cu “puppy eyes” şi încurajări, asigurându-mă că îmi va ajuta foarte mult să pot învârti de un volan fără să intru în primul stâlp. După ore de negocieri, rugăminţi, refuzuri şi liste de argumente, încăpăţânata de mine s-a ambiţionat şi a spus : “Bine, o să iau permisul ăla blestemat!”. Nici măcar nu m-am gândit la posibilitatea că voi fi un şofer teribil. Eram convinsă că e floare la ureche şi că nu-mi trebuie tocmai două facultăţi să calc trei pedale şi să respect nişte reguli de circulaţie.

Şi adevărul e că nu mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu “viaţa la volan”. În fiecare zi făceam câte o oră şi jumătate de condus cu instructorul meu şi mă descurcam din ce în ce mai bine. La început mă cam călca pe nervi că mă plesnea peste mâini să nu mai ţin volanul aşa strâns, dar apoi m-am obişnuit să conduc mai relaxat şi am înţeles că făcea totul spre binele meu.

Şi eram foarte relaxată apoi, până când era să calc o căprioară de liceu, ce vorbea la telefonul mobil, alergând, pe trecerea de pietoni. Ştiu că toată lumea consideră trecerea de pietoni ca pe o zonă de nepătruns a maşinilor, unde nu e cazul să te asiguri în stânga şi-n dreapta, căci ai tot dreptul să traversezi când şi cum vrea muşchiul tău. Dar nu e chiar aşa.

Eu am avut un şoc pe măsură, care m-a făcut să-mi pierd relaxarea proaspăt obţinută. Noroc de instructor că a pus frână în locul meu căci eu am avut câteva secunde de blocaj înainte să calc pe pedală.

După ce mi-am terminat norma de ore am plecat spre sala de examen, unde trebuia să stau în faţa unui calculator şi să răspund corect la câteva întrebări din legislaţie. Adevărul e că eram cam “obosită”, căci cu o seară înainte fusesem la o mini-petrecere şi pierdusem noţiunea timpului. Aşa că am realizat abia când am ajuns în sală, că trebuie să mă concentrez bine de tot şi că nu e tocmai o joacă. Şi aşa am şi făcut…

Când am văzut “Admis” pe ecran, am răsuflat uşurată!

Ziua cu traseul a fost un pic mai nemernică cu mine: am aşteptat de la 9 dimineaţa până la 2, ca să pot da şi eu blestematul ăla de examen. Să nu vă mai zic că era iarnă şi ger şi ajunsesem să nu-mi mai simt mâinile şi picioarele, aşteptând în parcare la patinoar (punctul de plecare). Şi bănuiam eu aşa, că este esenţial să îţi simţi respectivele părţi ale corpului pentru a evita să-ţi faci volanul colier în timpul probei. 

Într-un final am reuşit să urc şi eu la volan, lângă un posesor de bască destul de masiv şi fioros, care se uita la mine de parcă îi stăteam pe masa de crăciun cu un măr în gură. Probabil hainele mă făceau mai apetisantă, căci pe vremea aia mă transporta vântul pe stradă la cât de “grasă” eram. După 15 minute de condus prin toate străduţele lăturanlice posibile, am trecut cu bine de ultima etapă şi puteam fi numită, oficial, conducător auto. 

Ei şi de atunci nu m-am mai urcat la volan. De ce?

Păi, iniţial, pentru că iarna doar cu vânt puternic s-a transformat într-o iarnă cu nămeţii până-n gât. Astfel, nu eram convinsă că e o idee bună să mă acomodez cu maşina mea, când e viscolul în toi. Aşa că am amânat. Am aşteptat să vină primăvara.

Când a venit primăvara, deja uitasem de permisul roz care-mi umplea un buzunărel al portofelului. Mă obişnuisem cu mersul pe jos, cu transportul în comun, cu prieteni de-ai mei care aveau maşină şi erau mai mereu prin preajmă, etc. Nici nu-mi mai trecea prin minte că aş putea să conduc şi eu într-o bună zi. Până când, m-a luat mama într-o seară, la o discuţie serioasă şi mi-a spus că ar fi cazul să mă urc la volan, că în curând o să uit şi cum arată. 

Atunci mi-a picat fisa şi am realizat că e posibil să nu mai ştiu toate detaliile şi m-am reapucat de studiat. Am petrecut toată noaptea, documentându-mă, vizionând tot felul de filmuleţe ale instructorilor auto şi exersând mental anumite mişcări; convinsă fiind că a doua zi dimineaţă îmi voi reîncepe activitatea auto.

Numai că, zic eu, cineva acolo sus clar nu vrea ca eu să conduc, căci în dimineaţa respectivă, ai mei părinţi au plecat devreme la piaţă şi au căzut cu maşina într-o groapă. Da, da, ştiu…pare incredibil! Ideea e că groapa nu era deja acolo când au trecut ai mei cu maşina peste ea. Asfaltul s-a surpat în timp ce tata încerca să ia o curbă şi roata din stânga-faţă a rămas blocată “la subsol”, ridicând fundul maşinii câţiva centimetri în aer. Evident că maşina n-a ieşit intactă din toată aventura asta şi până a fost reparată, iar nu am mai condus.

Următoarea tură când am încercat să urc la volan, era să intru în fundul unei căruţe şi m-am blocat. Cum ar spune cineva, mi s-a părut că toate pedalele sunt pentru frână… Noroc că era tata în dreapta şi m-a scos el din impas.

Ei, şi atunci am realizat că decât să mă ambiţionez degeaba şi să fac vreo trăsnaie, mai bine stau liniştită în scaunul din dreapta. Ăsta-i adevărul…toate întâmplările de mai sus mi-au slăbit încrederea în mine, când vine vorba de condus şi acum îmi este teamă mereu. Şi decât să stau încordată cu un “covrig” în mână, rugându-mă să nu omor pe nimeni, mai bine mă lipsesc de această activitate. Aşa că nu mă mai întrebaţi, vă rog, “de ce nu te urci la volan?” ! Şi mai ales, nu vă mai uitaţi la mine cu milă, de parcă mi-a luat foc apartamentul cu toata familia înăuntru, atunci când vă spun că NU mai conduc!

Ştiu că maşina mea consumă puţin şi e ideală pentru mărimea mea; m-am uitat şi eu pe site-urile de vanzari auto şi am văzut preţurile şi sunt conştientă că sunt norocoasă, având o maşină bună în parcare. Ştiu că unii caută masini de inchiriat şi ar fi fericiţi să fie în locul meu. Şi nu mai e ca pe timpul când aveam Dacia 1310 şi ne chinuiam să găsim piese dacia potrivite, atunci când se strica câte ceva. E mult mai simplu acum să fii şofer. Dar încă nu am curaj să mă mai urc la volan. Poate cândva voi avea…

Sursa foto: nmeda.com