Jonglez cu metaforele…

Ştiţi cum era prin clasa a patra, când îţi citeai în faţa clasei, cu voce tremurândă, compunerea despre vacanţa de vară? Un val de căldură te inunda şi emoţiile nu îţi mai eliberau genunchii, până când nu aflai părerea tuturor despre creaţia ta. Şi învăţătoarea îţi aprecia munca, îţi punea câteva întrebări referitoare la părţile care nu-i erau ei clare şi îţi punea o notă. Toate bune şi frumoase!

Dar asta nu era tot. Căci te aşezai în bancă şi instantaneu, un coleg răutăcios te trăgea de codiţe şi spunea: “Aia-i compunere măi? N-am înţeles nimic!Ce-i aia valuri în pahar?” şi eventual se mai plângea şi la doamna învăţătoare că nu-i convine nota pe care ţi-a acordat-o.

Ei bine, astfel de situaţii nu apar doar în şcoala primară. 

Prin gimnaziu nu am acordat prea mare atenţie creativităţii ce zăcea în mine. Însă, în liceu, am reuşit să o descopăr, cu ajutorul câtorva persoane care m-au tras de mânecă şi mi-au spus “tu eşti făcută să jonglezi cuvintele”. La început nu am dat crezare căci, ştiţi şi voi, dacă un om îţi spune că eşti nebun, nu-l crezi, de la doi-trei oameni în sus, care afirmă acelaşi lucru, te duci să te cauţi!

Dar de când am descoperit pasiunea pentru scris, nu am încetat să caut şi să încerc metode noi de a aşeza poveştile pe hârtie. Unele sunt scrise “mură-n gură”, precum “Somnoroase Păsărele” a lu’ Eminescu. Altele ar intra, mai degrabă, la categoria tragicomedie, fiind texte axate pe prostia omenească; dar nici pentru ele nu-ţi trebuie trei facultăţi ca să le descifrezi mesajul.

Însă, din când în când, îmi place să adaug un plus de metaforă unei anumite poveşti. Căci uneori, într-o situaţie tragică, îmi place mai mult cum sună ” încerci să-i forţezi tăcerea”  decât “îi tragi un pumn în gură”. Şi aparent, mica mea povestioară din ultimul post, a ridicat multe semne de întrebare câtorva cititori. Şi e de datoria mea să le explic ce am vrut să scot în evidenţă, mai nuanţat!

Poveştii nu îi trebuie un început şi un curpins pentru ca voi să-i înţelegeţi finalul (sau poate mă înşel şi trebuie…).

Contează dacă ei au fost fericiţi înainte să pătrundă în “camera aia de hotel”? Nu. Contează cât poartă ea la pantof şi cum s-au cunoscut într-o seară friguroasă de iarnă? Nu. Contează că el nu şi-a dat arama pe faţă de la început şi a tratat-o iniţial ca pe o regină? Nu.

Singurul lucru care contează e că au ajuns într-un punct al relaţiei (a.k.a “camera de hotel”), în care nici măcar disperarea ei de a rămâne cu el în ciuda loviturilor (a.k.a izbirea veiozei de perete, forţarea tăcerii, violenţa verbală exprimată de mine prin “buzele nu-ţi mai ascultă comenzile. Gura ta are o minte proprie şi împroaşcă venin în toată încăperea.”) nu îl mai impresionează pe el. Ea îl iubeşte în ciuda răului care o înconjoară ( goliciunea ei descrisă la început = vulnerabilitate; şiroaie de lacrimi, sughiţuri, machiaj scurs =…oare ce ar putea fi?…tristeţe să fie?). El o iubeşte dar orgoliul lui şi furia care l-a cuprins i-au pus un văl pe ochi şi nu mai poate judeca limpede. Aşa că, mai pe româneşte, în loc să-i fie milă de toanta care plânge la picioarele lui, pleacă din “cameră” (a.k.a relaţie) nu înainte de a-i mai trăsni un picior în ficat. 

După câteva zile, el se gândeşte la ce porcărie a făcut şi începe să-şi aducă aminte de punctul respectiv al relaţiei. Şi atunci îşi dă seama că toate lucrurile care s-au întâmplat nu pot fi şterse din memoria ei…ci vor rămâne pe veci întipărite în amintiri.

“vezi cearşaful, veioza spartă şi fereastra deschisă…dar ea, nu mai e acolo!” – tot ce s-a întâmplat rămâne neschimbat, mai puţin ea. Ea a plecat, ea nu mai există, ea nu se va mai întoarce!

Sper că analiza mea pe textul propriu a reuşit să lămurească. M-am simţit un pic ca-n liceu, când ne punea profesoara de română să analizăm un text de Bacovia şi unele persoane îl luau mot a mot şi trebuia să le explici că nu e chiar aşa! Da, există şi înţelesuri ascunse în spatele cuvintelor şi dacă unii nu le pricep, asta nu înseamnă că ele nu sunt acolo!

Cu scuzele de rigoare, îmi rezerv dreptul de a scrie pe propriul blog şi astfel de povestioare de-acum încolo. Dacă nu vă plac, nu e nicio problemă…skip them! 🙂 Uneori mai simt nevoia şi de a jongla cu metafore…

Sursa foto: bacreativity.wordpress.com