O palmă, o poveste…

Stă nemişcată în faţa mea şi privirea-i pierdută în zare aproape că mă sperie. E palidă şi abia mai respiră. A mers prin ploaie atâta timp doar ca să uite şi a ajuns la mine ca să-şi reamintească. Îi urmăresc fiecare bătaie de inimă şi încerc să-mi imaginez ce suflet nelegiuit a reuşit să o transforme în ceea ce e acum. I-am oferit o cană de vin fiert, să-şi încălzească trupul şi să-şi amorţească sufletul, dar a refuzat-o cu îndârjire, de parcă i-ar fi trezit amintiri ce sfărâmă.

Îl urăsc, îmi şopteşte temătoare, cu aceeaşi privire pierdută într-un timp ştiut numai de ea.

– De ce îl urăşti?

– Îl urăsc…îl urăsc…îl uuu..rrr..ăăă..sc…

Câteva secunde tace, lăsând cuvintele rostite până acum să se impregneze adânc în pereţii camerei.

L-am iubit… Îmi aduc aminte de ziua în care ne-am întâlnit pentru prima oară. Era o vreme la fel de stupidă ca acum. Ploua infernal şi îmi era atât de frig încât nu-mi mai simţeam buzele tremurând. El a apărut de nicăieri şi m-a îmbrăţişat. Eh…un străin să te îmbrăţişeze în plină stradă, pe timp de ploaie, imaginează-ţi numai!… Ce crezi că am făcut?

Am ridicat din umeri, refuzând să scot un cuvânt, de teamă că i-aş putea alunga amintirile. Voiam să-i cunosc nenorocirea şi am preferat să n-o întrerup cu nicio silabă.

– L-am plesnit, bineînţeles. (râde) L-am plesnit de două ori şi abia apoi l-am privit în ochi. Era dezorientat şi nu desluşea rostul durerii pe care trebuie să o îndure în urma unui gest frumos. Obrajii i s-au înroşit instantaneu şi a început să râdă. Râdea în hohote şi mă privea curios… Desigur, am început şi eu să râd şi m-am cuibărit în braţele lui. Nu-l cunoşteam, nu mă cunoştea. Şi totuşi am avut încredere în sufletul său şi m-am încredinţat inimii sale. Am păşit într-o bodegă abandonată, în care n-aş fi pus piciorul în viaţa mea dacă nu era el să mă tragă acolo. Am băut vreo două căni de vin fiert… Mirosea la fel de bine ca cel pe care mi l-ai oferit mai devreme…

– Îmi pare rău… N-am ştiut!…

– Nu aveai de unde şti. Tu ne-ai cunoscut deja împreună şi nu ai fost curioasă să ne afli povestea. Te-am înţeles! Nici pe mine nu mă interesează de dragostea altora, deşi acum mă înfrupt din poveşti străine, căci a mea s-a terminat. În fine… în seara respectivă i-am descusut trecutul şi am început să-i construiesc viitorul. Era fericit că mă întâlnise şi mă privea ca pe cel mai frumos om din lume.

Ani au trecut apoi şi formam cuplul perfect. Nimeni nu ne mai chema separat la petreceri şi reuniuni. Eram de nedespărţit şi asta irita pe mulţi. Prietenii ne urau, familiile încercau să ne despartă pe zi ce trece tot mai mult. Zvonurile nu încetau să apară o dată la ceva timp, făcându-ne uneori să avem dubii în privinţa relaţiei noastre. Dar mereu găseam o soluţie să astupăm gurile rele şi să ne vedem de viitorul nostru.

Asta până când l-am înşelat. Sau m-a înşelat. Nimeni nu ştie adevărul, nici măcar noi. Cert este că ne-am despărţit, crezând amândoi că am fost trădaţi, batjocoriţi, umiliţi.

– Păi tu l-ai înşelat?

(oftează)…da.

– El te-a înşelat?

(zâmbeşte) Cu siguranţă nu. Dar atunci credeam altceva. Refuzam să îmi dau seama cât de mult mă iubea şi am căzut în plasa falselor aparenţe. L-am înşelat crezând că el a făcut-o primul. Căci eram trufaşă…nu voiam să fiu mai prejos.

– Atunci de ce zici că-l urăşti?

– Se pare că nu-l urăsc… Urăsc doar faptul că nu pot distruge cumva iubirea ce încă i-o port. Mă sufocă, mă arde pe dinăuntru, nu mă lasă să dorm nopţile. Îi văd chipul şi-i simt suflarea în fiecare încăpere în care păşesc. Fiecare pietricică, fiecare trunchi de copac, fiecare bancă din staţia de autobuz îmi strigă numele său. Fiecare atingere din partea altcuiva îmi mistuie trupul şi-mi torturează sufletul. Simt că sunt blestemată pe veci să-i am numele întipărit pe inimă. Am avut o singură cheie pentru poarta inimii mele şi el nu vrea să mi-o dea înapoi. Şi am nevoie de ea, ca să pot merge mai departe… Uită-te puţin la mine! Sunt penibilă! Am umblat atâta timp prin ploaie, gândindu-mă la el şi la iubirea pe care el sigur n-o mai are pentru mine, şi n-am simţit picăturile grele care-mi udau trupul. Îmi este frig şi totuşi aş prefera să tremur tot restul vieţii dacă aş putea să-i mai sărut buzele o dată. Ştiu că e fericit…pare fericit… Dar eu sunt nenorocită… sunt o nenorocită!… eu îl simt, îl respir, îl iube…

Cu o ultimă suflare m-a prins de mână. Am văzut cum o lacrimă i-a părăsit privirea înainte ca ochii să i se închidă pentru totdeauna. Cu o mângâiere pe frunte am încercat să o asigur că el ştie cât de mult l-a iubit…

Dar oare ştie?

Sursa foto: globalunison.wordpress.com

4 responses to this post.

  1. Posted by ellyweiss on November 16, 2012 at 02:13

    Nici eu nu inteleg “metoda” asta. Nu foloseste la nimic. Cum spune si Vinenela, pot sa zic ca m-as simti inselata dar, mai ales, m-as simti murdarita. Si nici pretentii nu as mai avea, nu as mai putea avea. Poate iubesc eu mai altfel. Eu nici dupa un an si jumatate inca n-as putea face asta….

    Like

    Reply

  2. Nu am inteles niciodata acest mod de razbunare. Daca o femeie isi inseala partenerul, se inseala in primul rand pe ea. Daca o face, ar putea gasi alta scuza, nu razbunarea. Adica ma razbun pe el oferind corpul MEU altui barbat? L-as oferi pe al partenerul si atunci m-as simti razbunata. :))

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: