Aştepţi să treacă…

Spuneam cândva că viaţa fără obstacole ar fi monotonă; că zâmbetul n-ar valora atât de mult dacă nu ar răsări în urma unor lacrimi. Dar, din când în când, îmi doresc ca obstacolele să fie mai rare sau măcar mai uşor de ocolit.

Şi nu e vorba că sunt nerecunoscătoare… apreciez absolut tot ceea ce am şi ce am avut. Sunt conştientă că există persoane în lumea asta care ar râde la auzul problemelor mele şi mi-ar pune pe tavă luni de foamete, două membre lipsă şi o casă din chirpici.

Dar, din când în când… doar din când în când… mi-aş dori să pot zâmbi fără să-mi apară gânduri negre în minte. Mi-aş dori să zâmbesc până la capăt, fără să tremur la ideea că aş putea retrăi tot coşmarul în orice clipă.

Nu mă sperie boala, când pune stăpânire pe mine. Nu mă alarmează o temperatură mai ridicată, o tuse seacă, o durere într-o parte. Pur şi simplu iau măsurile de rigoare şi aştept să-mi treacă.

Dar când îi văd pe cei dragi că suferă, nu îmi pot opri sentimentul de îngrijorare. Mi-aş dori să le pot alina durerea, să transfer tot ce-i rău în propriul meu trup şi să-i văd pe ei liniştiţi. Dar, la naiba, asta nu e posibil şi urăsc să fiu neputincioasă în faţa unei nenorocite de boli!

Boala e o cocotă ordinară care te învăluie prin cele mai josnice metode, profită de trupul tău sănătos şi de slăbiciunile tale şi te îngroapă în propria-ţi vină. Şi, de cele mai multe ori, îţi râde-n nas demonstrându-ţi că, de fapt,  tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta…

Şi abia atunci realizezi ce nu trebuia să faci, ce trebuia să bei, ce nu trebuia să mănânci, că era cazul să renunţi la vicii, oricât de cool ar suna “fără vicii, am fi doar nişte roboţi”! Şi ţi-ai dori să dai timpul înapoi… dar clepsidra nu ţine cu tine.

Apoi vin medicamentele, doctorii, bisturiul, asistentele care te privesc cu milă şi-ţi înfing acul de seringă de parcă ai fi o bucată de carne de porc în abator… şi regreţi… dar e singura şansă de a te face mai bine.

Şi asta pentru că nu ai renunţat la timp la tot ce te omora treptat…

Şi aştepţi să treacă…aştepţi să zâmbeşti din nou!

Sursa foto: facebook.com

11 responses to this post.

  1. […] care încă îl mai aştept. Cunoscuţii ştiu despre ce vorbesc, şi cei care au fost atenţi la textele mele din ultima perioadă, pot bănui şi ei ce îmi doresc din tot […]

    Like

    Reply

  2. Posted by ellyweiss on November 28, 2012 at 03:52

    Se opereaza din nou? Am citit si articolul din vara…
    Imi pare rau. Singura solutie e sa fii tare si pentru parintii tai.Va tin pumnii!

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on November 28, 2012 at 11:03

      Încă nu se ştie, aşteptăm să vedem ce decid doctorii… Mulţumesc frumos, Elly! Sper să fie totul bine.

      Like

      Reply

  3. Contrar a ceea ce se crede, de multe ori nu putem zambi, constienti fiind de realitate. Prea constienti, poate. Si cu cat suntem mai constienti, cu atat suntem mai stresati. Cu cat suntem mai stresati, cu atat suntem si mai bolnavi. Poate ca nu e cea mai logica explicatie si de departe nu e una stiintifica, dar eu cred ca ne imbolnavim tocmai pentru ca ne umplem de griji, stres si lucruri inutile si astfel distragem creierul de la buna lui functionare si implicit a organismului. Viciile sunt de multe ori folosite si chiar abuzate sub pretextul ca alina durerile sufletului, dar de fapt ele doar mijlocesc accesul bolilor in organism…

    Like

    Reply

  4. Credeam ca dupa operatie ati scapat de probleme. Din pacate, viata ne rezerva mereu si surprize neplacute. Ii tin si eu pumnii tatalui tau!
    Incearca sa fii optimista si mai ales sa ii arati lui ca esti optimista.
    Sanatate!

    Like

    Reply

  5. Roaga-te! O sa ma rog si eu pentru tine si ai tai.

    Like

    Reply

  6. Buna! Sper ca tatal tau nu are acces la gandurile tale. Temerile tale se pot transmite atat de usor celor dragi… Incerca sa fii optimista, daca nu pentru tine, macar pentru ei. Poti fi convinsa ca isi fac mai multe griji pentru tine, decat pentru ei. Daca i-ai putea revitaliza cu tonusul tau? Va tin pumnii: lor si tie.

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on November 26, 2012 at 15:29

      Bună. Din fericire el nu-mi cunoaşte gândurile astea. Mereu fac tot posibilul să-l încurajez şi nu-i arăt altceva decât optimism…:) Ce am scris eu aici ei nu ştiu!🙂 Mulţumesc frumos!

      Like

      Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: