Pe vremea când cumpăram Cool Girl şi Bravo

A existat o vreme când îţi aşterneai gândurile în jurnal şi apoi le ascundeai de văzul lumii, undeva sub saltea sau printre cărţile bibliotecii. Începeai cu „Dragă jurnalule,” şi terminai cu „Sper ca mâine să mă observe Gigel!”.

În aceeaşi perioadă, trebuia să te duci până la magazinul de reviste ca să-ţi cumperi Bravo şi Cool Girl şi să afli ultimele bârfe despre cântăreţii tăi preferaţi. Tot de acolo aflai că „dacă te săruţi cu un maimuţoi de pluş nu rămâi însărcinată”; te asigura o editoare experimentată, specializată în a da sfaturi adolescenţilor cu întrebări stupide.

Obişnuiai să aştepţi weekendul ca să te aşezi în faţa televizorului cu familia şi să vizionaţi un nou episod din serialul preferat. Pe vremea aia nu ştiai ce canal tv să alegi, pentru că toate ofereau informaţii utile şi divertisment de bun simţ. Copiii alegeau Tip Top Minitop şi Abracadabra, iar cei mari se uitau cu interes la Te uiţi şi câştigi, Ploaia de stele şi Dimineaţa devreme cu Teo Trandafir şi Mircea Badea.

Temele ţi le făceai punându-ţi mintea la contribuţie. Te chinuiai să rezolvi probleme la matematică încercând să-ţi aduci aminte formula de care vorbea profu’ în clasă. Dacă nu recunoşteai un cuvânt dintr-o povestire, trebuia să dai jos Dicţionarul de pe raftul de sus al bibliotecii şi să-i cauţi semnificaţia acolo. Un referat pentru ora de geografie însemna un drum până la bibliotecă şi răsfoirea multor cărţi, în căutare de informaţii, iar un comentariu al unei opere, pentru ora de limba română, îţi epuiza şi ultimul strop de energie.

Dacă voiai să vezi o comedie cu prietenii, stabileai din timp o dată şi o oră să vă întâlniţi, să mergeţi la cinema. Râsetele şi comentariile voastre răsunau în toată sala şi de multe ori primeaţi reproşuri de la cei mai în vârstă care aveau locuri în spatele vostru.

Puteai să te bucuri de formaţia preferată cumpărând casete audio şi video sau, dacă erai norocos să prinzi un concert în oraşul tău, te chinuiai să-ţi faci loc în primele rânduri.

Dacă nu v-aţi prins despre ce bat câmpii aici, e vorba de copilăria şi adolescenţa mea. Poate unii dintre voi vă veţi regăsi printre aceste rânduri şi vă veţi aminti de frumuseţea vremurilor când internetul nu ne pusese încă stăpânire pe viaţă.

Acum, totul e diferit: jurnalele nu mai stau ascunse printre haine ci le poate vedea oricine; se numesc bloguri. Rar mai vezi un adolescent să dea banii pe reviste cu postere, să lucreze singur la un referat sau să cumpere un CD cu formaţia sa preferată. Bârfele despre Miley Cyrus le găseşte pe internet, referatele gata făcute tot acolo, iar melodiile se pot descărca foarte uşor de pe torrente.

Nu mai aşteptăm cu sufletul la gură următorul episod din serialul preferat, ci îl urmărim oricând online; rar mai dăm banii pe bilete la cinema, când ne putem chema prietenii acasă şi descărca filmul de pe filelist iar de urmărit emisiuni la TV nici nu mai are rost să vorbesc, căci ştim cu toţii că nu mai găsim nimic de calitate pe canalele româneşti. 

S-au schimbat multe de când am părăsit tărâmul adolescenţei şi uneori îmi pare rău. Îmi plăcea să-i trimit scrisori prietenei mele cele mai bune (din perioada aia) şi să merg la expoziţii ca să-mi clătesc privirea cu lucruri minunate. Acum, totul e la doar câteva clickuri distanţă.  

Mă întreb cum ar fi dacă, brusc, internetul ar dispărea pentru totdeauna? Voi ce părere aveţi?

Sursa foto: memegenerator.net