Schimbare de planuri

Săptămâna viitoare pe vremea asta voi fi eliberată de un stres şi voi putea ieşi la un suc, ca tot omu’. De ce abia atunci? Ei bine, pentru că marţi am examen de angajare şi îmi doresc din tot sufletul să fie ultimul pe care-l dau.

De aceea, îmi cer scuze de pe acum dacă nu voi mai posta nimic zilele următoare. E posibil totuşi să mă lovească inspiraţia în timp ce lecturez “Caietele bibliotecarului” şi să mai adaug câte un text. Dar nu promit nimic!

În orice caz, subiectul pe care voiam să-l abordez astăzi este “schimbarea de planuri”. Dacă prin clasa a 5-a eram convinsă că familia mea va mai dobândi o doctoriţă, prin clasa a 10-a m-am răzgândit şi mă îndreptam spre actorie, iar la sfârşitul liceului mi-am zis că aş fi o bună ziaristă şi am dat la Facultatea de Jurnalism din Galaţi. Şi în naivitatea mea, credeam că totul e simplu, că voi face ceea ce-mi place cel mai mult: voi scrie şi, pe deasupra, voi mai lua şi bani pe treaba asta.

Dar nu e chiar aşa. Jurnalistul trebuie să ofere cititorilor ceea ce vor. Iar în ziua de azi, cititorii nu prea mai sunt interesaţi de informaţii valoroase, ci preferă bârfa, scandalul şi pozele explicite. Spre exemplu, dacă eu aş scrie un articol de 1000 de caractere despre un olimpic la matematică, iar un presupus coleg de breaslă ar scrie 4-5 rânduri despre divorţul Andreei Marin de Bănică, ce text credeţi că ar avea mai multe vizualizări? Cel la care s-a muncit cu drag şi spor, sau cel conceput în 5 minute şi prin 3 clickuri pe internet?

Nu spun că nu există jurnalişti care vor să facă o schimbare, care se luptă să atragă atenţia asupra valorilor adevărate; ştiu câţiva şi-n Galaţi şi le apreciez munca. Dar mă întreb uneori cum de nu înnebunesc? Salarii infime, muncă fix ca la balamuc şi recunoaştere mai din părţi. Eu nu mă văd în stare să alerg pe străzi în căutare de ştiri “senzaţionale”, nu mă văd pândind personalităţile pe la colţ de stradă în speranţa că vor face un gest demn de 5 rânduri pe prima pagină şi nu mă văd reuşind să tastez un articol frumos, după ce toată ziua am umblat ca nebuna pe teren. 

După cum vă spuneam, în mintea mea naivă, credeam că jurnalismul se mulează exact pe pasiunea mea: scrisul. Dar, din câte am putut observa, jurnalist înseamnă mai mult alergat de la clădire la clădire decât stat jos şi scris. Şi să alerg pentru un titlu care să conţină cuvântul “exclusiv” nu vreau!

Aşa că mi-am schimbat planul: nu am mai insistat pentru un loc de muncă în presă şi m-am orientat spre o altă clădire, una care mi-e foarte dragă: Biblioteca “V.A.Urechia”. Pe 22 ianuarie am examen şi-mi doresc din tot sufletul să obţin un loc de muncă acolo. Ce poate fi mai plăcut decât să stai toată ziua printre file de imaginaţie şi personaje multicolore?

Las scrisul pe locul pasiunii şi sper să-mi plătesc facturile cu ajutorul cărţilor.

P.S: Da, am mai dat un examen acolo acum câteva luni şi am fost prima de sub linie. Aşa că, rogu-vă, ţineţi-mi pumnii strânşi, strânşi, strânşi să pot urca deasupra liniei tura aceasta.

Sursa foto: pinterest.com