Omul, bărbatul, soţul, tatăl, fiul

Refuzam să înţeleg până acum că există o consolare în a-ţi exprima tristeţea online. Nu credeam că poate ajuta cumva să îţi descarci sufletul în faţa unui monitor. Dar acum înţeleg. Înţeleg că poate există clipe când trebuie să pari tare în faţa celorlalţi care-ţi împărtăşesc suferinţa. Înţeleg că unul dintre cei mulţi trebuie să-şi înghită lacrimile şi să îi încurajeze pe ceilalţi. Şi înţeleg că şi acel “unul” trebuie să se descarce cumva.

Obişnuiam să iau în râs micile suferinţe pe care le vedeam pe internet şi voiam să le ţip în faţă tuturor că se poate şi mai rău de atât. Şi asta pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă în sufletul lor. Nici acum nu înţeleg pe deplin. Dar ştiu că întotdeauna când treci printr-o etapă îngrozitoare, ţi se pare că nimic nu există mai rău pe lumea asta. Chiar dacă auzi în stânga şi-n dreapta ştiri legate de accidente, violuri, incendii, inundaţii, trăieşti mereu cu impresia că ceea ce ţi se întâmplă ţie este cel mai dureros posibil. Şi înţeleg asta acum. Când i se întâmplă altcuiva, ridici din umeri, spui “asta a fost să fie” şi oferi o batistă. Dar când ţi se întâmplă ţie, te blochezi, corpul îţi intră în stare de şoc iar lacrimile îţi curg pe obraz fără să le poţi controla, fără să le poţi opri sau şterge. Şi atunci aştepţi să primeşti o batistă.

Eu am primit-o deşi mi-am controlat lacrimile cât am putut de mult. Am făcut tot posibilul să rămân tare şi să-mi susţin restul familiei care suspina în jurul meu. Dar simt nevoia uneori să mă descarc şi eu… şi tocmai de aceea scriu. Nu pot să plâng în faţa mamei, căci i-aş face rău mai mult. Nu pot să mă închid prea mult în baie şi să plâng, căci ar intra la bănuieli dacă m-ar vedea cu ochii roşii apoi.

father-Daughter-holding-hands

Astăzi tatăl meu a intrat în comă. Deşi medicii au făcut tot posibilul să-i mai dea viaţă, corpul lui nu a mai rezistat. După 4 operaţii şi luni întregi de stat pe patul de spital, glasul lui nu s-a mai auzit. Eu eram acasă când s-a întâmplat. Îl văzusem doar de câteva ori de când boala i se agravase şi i-am respectat dorinţa de a nu-l mai vizita până nu se pune pe picioare. Nu voia să-l văd aşa slăbit şi fără puterea de a se ridica măcar în fund. Şi l-am înţeles. Voia să îl ţin minte ca pe omul puternic care a fost. Ca pe sufletul petrecerilor, omul care avea pregătită o poantă pentru orice situaţie. Omul, bărbatul, soţul, tatăl, fiul. Mulţi ochi s-au înroşit astăzi pentru el dar multe pietre s-au ridicat de pe sufletele noastre, când am realizat că agonia se sfârşea. Chinul înceta, atât pentru el cât şi pentru noi.

Niciun cuvânt din lume nu poate exprima cât de mult il iubesc pe tatăl meu. Nicio metaforă învăţată din cărţi nu poate arăta multitudinea de cunoştinţe pe care mi le-a oferit. Nu i-am spus de prea multe ori că îl iubesc. Dar ştiam că el simte asta. Nu mi-a spus nici el verbal că mă iubeşte, dar îi simţeam mândria din suflet când îl auzeam vorbind despre mine. Mă lăuda tuturor, colegilor de la muncă, prietenilor, amicilor, străinilor chiar… Se lăuda cu mine chiar şi pentru amărâtul acesta de blog. Era atât de mândru când mă vedea că scriu încât le dădea linkurile articolelor şi colegilor săi de muncă.

Nu m-a forţat niciodată să fac ceea ce nu am vrut. Obişnuia să-mi spună: “Poţi să vrei să te faci croitoreasă din partea mea, dar cu o singură condiţie: să fii cea mai bună croitoreasă de pe strada ta!”. Şi pentru el eram cea mai bună scriitoare de pe strada mea. Ştiu asta!

Acum se stinge treptat. Poate chiar s-a stins deja. Nu voi şti nimic până mâine, căci medicii au spus că e mai bine să stăm acasă noaptea asta şi să aflăm ce e de aflat mâine dimineaţă. Au ridicat din umeri şi au spus că nu mai e nimic de făcut şi că e mai bine să se sfârşească totul acum, ca să scape de durere şi să nu se chinuie.

Nu ştiu câţi dintre voi mă vor judeca pentru rândurile astea, nu ştiu câţi vor înţelege. Dar a fost singura modalitate prin care am putut să-mi descarc sufletul, să-mi calmez mintea, să-mi pun ordine în gânduri. 

Ştiu că sună a clişeu, dar duceţi-vă acum şi îmbrăţişaţi-vă părinţii! Oricât de multe certuri ar fi între voi, oricât de multe contradicţii şi neînţelegeri, luaţi-i în braţe pentru câteva secunde. Nu vor şti ce v-a apucat, vor zâmbi probabil încurcaţi şi vă vor privi nedumeriţi… dar sigur vă vor răspunde la îmbrăţişare… şi va conta mult pentru ei.

Sunt tristă şi sper să mă iertaţi pentru articolul deprimant…

…oricum, oricât de greu mi-ar fi, ştiu că el va trăi întotdeauna în sufletul meu şi în amintirile mele. 

Sursa foto: rishikajain.com

36 responses to this post.

  1. Pentru prima dată în viața mea, am plâns la un articol😦 Îmi pare rău pentru tine, știu ce înseamnă. Eu am stat departe de ai mei 8 luni de zile și a fost un chin. Nu uita că Cineva Sus în cer te iubește!

    Like

    Reply

  2. […] meu a căpătat un rid al durerii acum 40 de zile iar raţiunea m-a tras de urechi şi mi-a spus că e timpul să cresc. M-am maturizat forţat şi, […]

    Like

    Reply

  3. Articolul tau m-a impresionat .Imi pare rau pentru ceea ce s-a intamplat..
    Si eu am trait o experienta similara atunci cand bunica mea a murit si asta se intampla in urma cu 5 ani… Desi multi ar spune ca nu se compara dragostea de tata cu cea de bunica , bunica mea a insemnat foarte mult pentru mine.. pentru ca tatal meu nu se poate numi asa .
    Inca o data imi pare rau pentru ce s-a intamplat . >:D<

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on February 4, 2013 at 10:15

      Mulţumesc Daria! Şi bunica mea din partea mamei a murit acum mulţi ani dar atunci eram prea mică să conştientizez exact ce se întâmplă…
      Oricum pentru fiecare persoană pierderea cuiva drag este un calvar, indiferent de gradul de rudenie… deci te înţeleg perfect!

      Like

      Reply

  4. […] După cum probabil ştiţi, recent am înmormântat un membru drag al familiei. Staţi liniştiţi, nu voi continua textul într-un ton dramatic care să vă ridice păru-n cap; mi-am descărcat deja sufletul într-un articol anterior. […]

    Like

    Reply

  5. Posted by elly weiss on January 29, 2013 at 02:32

    In spatele multor articole din ultima vreme am stiut ca se afla tristetea aceasta. Si,cumva…ma asteptam.
    Imi pare extem de rau. Stiu ce simti. Stiu.
    Blogul meu e nascut din durere asa ca stiu ce inseamna sa iti strigi suferinta. Nu neparat ca sa iti raspunda ceilalti cu cuvinte incurajatoare ci pentru ca chiar ajuta.
    Sunt langa tine.

    Like

    Reply

  6. Esti cea mai buna scriitoare de pe strada ta!

    Like

    Reply

  7. Sincere condoleanțe.Înțeleg foarte bine prin ceea ce treci…mi-am pierdut tatăl acum 6 ani…iubește-ți mama și ai mare grijă de ea!Iar despre tatăl tău să știi că el va trăi mereu în sufletul tău..atîta timp când îți vei aminti de el…el va trăi adică pentru tot restul vieții tale…m-a emoționat articoul tău și mi-a dat o lacrimă…

    Like

    Reply

  8. Condoleante pentru peirderea suferinta😦

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on January 25, 2013 at 22:04

      Momentan tot în comă este…dar oricum nu mai există speranţe de recuperare. Mulţumesc, Răzvan!

      Like

      Reply

      • Scuze Alexandra. Credeam ca…din articol am inteles alt ceva. Imi pare rau pentru suferinta familiei tale. Stiu cum e sa ai pe cineva in spital, pentru mult timp (fratele meu). Fara condoleante. Sper sa isi revina >:D<

        Like

      • Posted by Alexandra on January 25, 2013 at 23:24

        Nu e nicio problemă! Speranţe nu mai sunt deşi în adâncul sufletului aştept un miracol…probabil până în ultima secundă îl voi aştepta. Mulţumesc! >:D<

        Like

  9. Şi eu am trecut de multe ori prin această rupere… şi tatăl meu a fost extraordinar… iar mama are alzheimer, diagnosticată de 10 ani… te-mbrăţişez.
    Mă alătur celor care-şi oferă ajutorul. Doar să spui….
    Domnul să te întărească!

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on January 25, 2013 at 21:14

      Îmi imaginez cât de greu îţi este şi ţie… acum tot ce-mi doresc mai mult e să o protejez pe mama. Sper să şi reuşesc. Mulţumesc !

      Like

      Reply

  10. Am trecut de mai multe ori prin astfel de încercări şi ştiu cât îţi este de greu.
    Ai făcut bine că ai scris. Să scrii în continuare, e cel mai bune remediu. Trebuie să-ţi descarci sufletul.
    Îţi suntem alături mai multe persoane decât ţi-am răspuns.
    Să ne spui dacă te putem ajuta cu ceva.

    Like

    Reply

  11. Cel ce a trecut prin asa ceva stie cel mai bine cum este… ne vine randul la toti … toti mergem acolo, mai devreme sau mai tarziu … o sa ai putere de n-ai sa stii de unde este… asa cum am vorbit… ai nevoie de ceva…suna ! Putere iti doresc !

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on January 25, 2013 at 13:32

      Da sunt conştientă că toţi avem un sfârşit pe pământul acesta. Sper să am puterea necesară să trec peste momentele ce vor urma… Îţi mulţumesc, Vali!

      Like

      Reply

  12. Offf, copila!!! Mi-ai frant inima cu suferinta ta. Am tot sperat ca se va face bine, ca va fi iar alaturi de tine, sanatos si vesel, asa cum ni l-ai descris de atatea ori.
    Sunt fara cuvinte, Alexandra. Dar daca te pot ajuta cu ceva…

    Like

    Reply

  13. Posted by Oni on January 25, 2013 at 09:31

    Imi pare rau copile.Viata curge asa cum ii randuita sa o faca.Iar invatatura ei nu vine mereu pe o cale blanda.Suferinta e ceea ce de multe ori ii uneste pe oameni si ii face mai intelegatori fata de ceilalti.Multi uita in timp asta pana li se reaminteste intr-un mod la fel de dureros.
    Oricat de puternica ar fi o fiinta umana macar din cand in cand si tot are nevoie sa se descarce si sa fie mangaiata ,ocortita.
    Pentru ce simiti sa nu iti ceri scuze niciodata.Un om nu isi poate cere scuze pentru ca e om.Iar tu esti un om frumos care nu a gresit cu nimic pentru ca si-a aratat durerea asa cum a stiut mai bine.Ramane ca noi ce ce ne bucuram atunci cand iti citim articolele sa incercam a te intelege si macar cu gandul sa iti fim aproape.

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on January 25, 2013 at 11:19

      M-a ajutat mult să-mi descarc sufletul aici, unde o fac de fiecare dată. Şi mai ales, m-a impresionat să văd atâţia oameni sărindu-mi în ajutor, oferindu-mi un gând bun şi un umăr pe care să mă sprijin. Îţi mulţumesc, Oni. Vă mulţumesc tuturor!

      Like

      Reply

  14. Te îmbrățișez Alexandra . Ne rugăm pentru familia voastră.!

    Like

    Reply

  15. Alexandra… candva mi-ai spus ca nu trebuie sa te justifici in fata cititorilor. Nu te scuza pentru ca ai scris ceea ce simti, chiar nu ai de ce. Si inainte de toate, aici nu te-ai plans, ti-ai exprimat sentimentele fata de un om, chiar daca nu in cele mai fericite circumstante.
    Imi pare rau si stiu ca nimic din lumea asta nu iti poate alina tristetea si durerea pe care o simti in aceste momente, dar cu siguranta as face orice sa stiu ca te pot ajuta. Sper sa nu fiu singurul caruia ii pasa… pentru ca nu ma pricep la cuvinte mari sau vesele care sa alunge supararea…

    Like

    Reply

  16. Posted by csandra on January 24, 2013 at 23:01

    Buna seara! Sa nu iti ceri niciodata scuze pentru ce simti ,este o lectie de viata pt cei ce vor sa asculte ,un sfat pt cei ce vor sa il primeasca si in cele din urma suferinta unor oameni ..toate trec si lasa urme dar trebuie sa te gandesti ca poate asa e mai bine si pt voi si pt el…stiu ca ce spun acuma nu te ajuta in momentele astea .Oricum fi tare si o sa fie bine..o seara frumoasa si numai bine .🙂

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: