Repari sau arunci la gunoi?

Mai ştii să lupţi? Tu, cel care rânjeşti la o sticlă de bere şi cu un chiştoc aprins în mâna dreaptă, ştii să lupţi pentru ceea ce vrei cu adevărat sau te laşi purtat de secunde şi dorinţe infime?

Am fost şi eu în locul tău. Pe acelaşi scaun, cu privirea aţintită spre acelaşi gol, fără planuri măreţe, fără aspiraţii înalte, crezând că totul se rezolvă de la sine. Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă! Aşteptam să vină totul la mine şi nu făceam un pas pentru a obţine ceea ce doream. Şi ştiam prea bine ce-mi doresc. Visam asta în fiecare noapte!

Când ceva nu mergea dădeam vina pe destin şi o lăsam baltă. Îmi spuneam că “aşa a fost să fie” şi nu mă gândeam nicio clipă că aş putea acţiona cumva, pentru a remedia situaţia.

Da, sunt cazuri în care chiar nu poţi face nimic pentru a îndrepta lucrurile. Dar asta nu înseamnă că neputinţa e un adevăr universal valabil. Uneori chiar poţi să lupţi dacă vrei! Uneori merită să te uiţi un pic înapoi şi să încerci să repari ce ai stricat tu sau ce ţi-au stricat alţii!

Prea multă lume renunţă prea uşor. Prea mulţi oameni se dau bătuţi în faţa obstacolelor; în loc să le depăşească, ei se opresc în loc şi se uită pierduţi în stânga şi-n dreapta după un alt drum, mai uşor.

Mi-e dor să văd îndrăgostiţi care depăşesc orice bariere ca să fie împreună; care luptă şi merg până-n pânzele albe pentru ca inimile lor să fie mulţumite. Mi-e dor să-i văd cum nu se dau bătuţi în faţa celor care le pun beţe-n roate. Aş vrea să-i văd ţinându-se de mână, ştiind că nu-şi vor da drumul niciodată, în ciuda oricăror vorbe aruncate-n vânt.

Mi-e dor de gesturile mici făcute dimineaţa înainte de a simţi mirosul de cafea; de glumele cu subînţeles pe care le înţeleg doar cei doi; de privirile aruncate pe furiş a căror semnificaţie o ştiu doar ei doi; de evadările spontane în mijlocul naturii; de reflexia lunii pe valurile învolburate; de nisipul care scârţâie sub paşii lor; de gropile peste care sar cu degetele împreunate şi de micile tachinări în miez de noapte.

Şi le întâlnesc uneori… păcat că doar în filme!

Vreau să văd cupluri care ştiu să se iubească şi nu renunţă unul la celălalt după primul conflict. Vreau să văd oameni care mai ştiu să şi repare nu doar să arunce la gunoi. Şi poate că există mulţi şi  nu-i ştiu eu. Bravo lor!

Dar de ce nu putem toţi să luptăm pentru ceea ce ne dorim din tot sufletul? De ce ne mulţumim mereu cu “ceea ce putem avea acum” în loc să tragem cu dinţii de ceea ce vrem cu adevărat?

Şi nu, nu mă refer la relaţiile copilăreşti în care unul iubeşte şi altul se mai gândeşte dacă să iubească sau nu. Nu mă refer la relaţiile înfăptuite la beţie care se finalizează după două săptămâni. Nu mă refer la relaţiile dintre doi oameni care doar s-au săturat să fie singuri.

Mă refer la cei care chiar se iubesc unul pe celălalt; care nu pot concepe o viaţă unul fără celălalt. Cei cărora le vine din ce în ce mai greu să respire dacă nu sunt împreună. Cei care împărtăşesc acelaşi sentiment, acelaşi vis, aceleaşi planuri.

Sursa foto: pinterest.com