Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat!

Îmi plac oamenii simpli cu poveşti excepţionale. Îmi plac istorioarele care te impulsionează şi-ţi oferă pofta de a o lua de la capăt. Îmi plac finalurile fericite dar ştiu să extrag învăţăminte şi din cele tragice.

De aceea, această ultimă perioadă am dedicat-o poveştilor cu învăţăminte. Am citit cărţi şi articole despre oameni care nu s-au lăsat bătuţi de soartă, ci au mers mai departe, am urmărit cu sufletul la gură videoclipuri motivaţionale şi filme cu oameni care păreau să fie cu un picior în groapă dar s-au salvat şi am încercat să privesc tot ce a fost dificil până acum ca pe un simplu “hop” al vieţii.

Iar una dintre poveştile care m-au impresionat este următoarea:

558139_414103125338528_1429619946_n

Povestea adevărată a unui taximetrist din NY

Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întreţin. Într-o noapte, cînd am ajuns la o comandă, la 2:30 AM, clădirea era în întuneric, cu excepţia unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă. Deci, am mers şi-am bătut la uşă .. ”Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.
– Ați putea să îmi duceţi bagajul până la mașină? zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitate.
– Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată.
– Oh, sunteţi un băiat atât de bun! zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă şi apoi m-a întrebat :
– Ai putea să conduci prin centrul oraşului?
– Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
– O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….
– Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit.
– Pe ce rută aţi vrea să merg?, am întrebat.
Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraş.
Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sală de bal, unde obişnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
– Sunt obosită… Hai să mergem.
Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.
 Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă. Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.
– Cât vă datorez? a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
– Nimic, am zis eu.
– Dar trebuie şi tu să te întreţii….
– Nu vă faceţi griji…sunt şi alţi pasageri, am răspuns eu. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere.

– I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulţumesc.
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.
În spatele meu, o uşă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieţi…. Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru.
Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zile, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă.
Suntem tentaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe.
Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineaţă când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!
Amintiţi-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat!”

De multe ori uităm să fim oameni şi ne lăsăm înghesuiţi în vârtejul vieţii, preocupaţi doar de binele nostru. Puţini au rămas cei care ştiu să ofere fără a aştepta nimic în schimb. Puţini au rămas cei care mai oferă o mână de ajutor. Şi la fel de puţini sunt cei care ştiu că la un moment dat vor avea şi ei nevoie de ajutor.

Niciunul dintre noi nu s-a născut Superman. Oricât ne batem cu pumnul în piept că nimic nu ne poate pune la pământ, va veni clipa când viaţa o să ne spună: “te crezi tare? Na, de-aici!”. Şi atunci o să avem nevoie de cineva care să ne ridice de jos. Dar dacă noi nu oferim sprijin nimănui, cine ne va oferi sprijin nouă?

Şi chiar sunt curioasă, dacă aţi fi fost în locul taximetristului voi cum aţi fi reacţionat? Aţi fi ajutat bătrâna şi i-aţi fi îndeplinit dorinţele sau v-aţi fi văzut de propriul program?

Sursa foto şi poveste: facebook.com/drlaslauandrei?ref=stream

5 responses to this post.

  1. multumesc mult Alexandra

    Like

    Reply

  2. Posted by elly weiss on February 10, 2013 at 05:57

    Emotionanta poveste. Sunt atat de bleaga ca mi-e teama ca faceam exact ce-a facut taximetristul…Adica nu-mi cunosc interesul, cum se spune. Am facut in viata multe prostii de genul asta. Nu, n-am primit la randul meu, nimic de acest fel… Inca nu…

    Like

    Reply

  3. Foarte frumoasă povestea, Alexandra!

    Like

    Reply

  4. […] plac istorioarele care te impulsionează şi-ţi oferă pofta de a o lua …Citeşte mai departe axlandra.wordpress.com cateva secunde 0 […]

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: