Răpirea din Galaţi

Cum este să fii “răpită” de acasă, legată la ochi cu o eşarfă şi plimbată cu maşina până într-un loc necunoscut? Dacă nu ştiţi, vă spun eu: e minunat! E o combinaţie între “ce naiba se întâmplă?” şi “abia aştept să văd despre ce e vorba”; între teamă şi nerăbdare, între emoţii şi curiozitate.

Povestea întâmplării de care vorbesc începe cam aşa:

Era o zi ca oricare alta, o dimineaţă începută cu o cafea tare şi un episod din The Big Bang Theory. Primele semne că urma ceva interesant mi-au sărit în ochi de dimineaţă, dar eu am ales să le ignor şi să-mi văd de cărţile  mele. Pe la ora prânzului, am fost abandonată în totalitate. Rămăsesem singură acasă, pe messenger nu mai era niciun prieten de-al meu, pe facebook bătea vântul şi telefonul nu sunase nici măcar o dată. Ceva era suspect… dar, din nou, fără să vreau, am ignorat semnele.

Ora 3 după-amiaza m-a lovit cu o plictiseală cruntă, ce m-a împins să mă uit de una singură la noul film cu Miley Cyrus : “So Undercover”. Din nou, mă uitam la telefon şi nu-mi venea să cred că nimeni nu mă suna. Era deja dubios… şi chiar începusem să mă deprim.

Până să-mi pice fisa, însă, în jurul orei 16.00 am auzit soneria de la uşă. Am bănuit că este vreo altă cerşetoare cu o poveste emoţionantă şi iniţial nu am vrut nici să mă duc la uşă. Dar după câteva secunde am zis că nu-mi cade guvernul dacă mă uit pe vizor şi bine am făcut. În faţa uşii mele se afla “răpitorul” care nu m-a lăsat să pun prea multe întrebări, ci mi-a ordonat direct: “Îmbracă-te!”.

Zis şi făcut. În vreo 10 minute eram gata şi ieşeam pe uşă.

Când am ajuns pe scaunul din dreapta al maşinii sale, am aflat că lucrurile urmau să se “complice”. Nu aveam să stau relaxată şi să văd unde voi fi dusă. Nu, nu! Ar fi fost prea banal. Astfel, am fost legată la ochi cu eşarfă din dotare şi, cum s-ar zice, mi-a fost luată vederea.

48168_542860329068707_918638780_n

Şi atunci emoţiile au început să se înmulţească; mai repede ca iepurii, vă jur!

În mintea mea şireată, mi-am spus că voi recunoaşte străzile după direcţia în care o va lua maşina, dar după câteva ture de stânga-dreapta, dreapta-stânga, am fost ameţită total şi nu mai ştiam unde mă aflu.

După câteva minute de ceaţă totală, a venit clipa cruntă când a trebuit să mă dau jos din maşină, încă legată la ochi. Păşeam atât de încet şi temător încât ai fi crezut că mă aflu la prima lecţie de mers, dar aveam o scuză: emoţiile nu-mi lăsau genunchii să funcţioneze cum trebuie.

Şi-ntr-un final am ajuns la destinaţie, unde eşarfa mi-a fost scoasă şi vederea mi-a fost redată. Dar asta doar pentru câteva secunde, căci imediat cum am văzut ce mă aştepta, ochii mi s-au înceţoşat şi câteva lacrimi stăteau să-mi cadă. Le-am stăpânit, însă, căci nu voiam să ratez nicio secundă din surpriza pe care mi-o pregătiseră ai mei iubiţi prieteni!

DSC00926

DSC00918

Am încercat să nu dărâm nimic, căci deja tremuratul îmi invadase tot corpul, nu doar genunchii, şi am luat loc pe scaun. Câteva secunde m-au lăsat să-mi adun cuvintele şi apoi mi le-au blocat din nou, cu un colaj minunat de fotografii. Am rememorat, astfel, multe momente frumoase, am descoperit fotografii de a căror existenţă nu ştiam până atunci, am râs de feţele noastre şi am băut în cinstea clipelor frumoase.

Şi totuşi, finalul nu era aici. Când să-mi adun, din nou, gândurile şi să le pot mulţumi cum trebuie, au scos o imensitate de sacoşă şi m-au pus să “sap” în ea.

551329_542860375735369_1122784441_n

Cadourile mi-au furat şi ultima urmă de stăpânire a emoţiilor, căci dragii de ei au ţinut minte tot ce-mi doream eu. Probabil i-am bătut ceva timp la cap cu dorinţele mele de copil atomic, căci am primit exact ceea ce-mi doream: două perechi de mănuşi lungi şi elegante, o rochiţă delicată făcută, parcă, pentru o păpuşică (nu Barbie), un roman intitulat “Regina sudului” de Arturo Perez-Reverte şi un mic tratat de reuşită în amor, intitulat “Iubirea ca o ţeapă” de Alan H. Cohen. Ţin să precizez că ultimul volum mai avea o surpriză în el, o scrisoare concepută de prietenii mei pe care am fost pusă să o citesc cu voce tare.

Finalul ei conţinea şi un post-scriptum : “Turn around!”, ceea ce am şi făcut, descoperind cel mai dulce tort de ciocolată.

856745_542860462402027_548720281_o

A fost o nebunie totală, o surpriză de proporţii, un moment pe care nu-l voi uita în veci. Ţin să le mulţumesc tuturor pentru tot ce au făcut pentru mine, cu scopul de a-mi readuce zâmbetul pe buze. Îi iubesc pe toţi mai mult decât îşi pot imagina şi nu i-aş da pe nimic în lume. Sunt nebunii mei şi sunt mândră de ei!

856261_542860472402026_1930794420_o

Pentru cine e confuz, ziua mea nu a fost încă… e pe 19 februarie, dar ei au vrut să fie primii care-mi spun “La mulţi ani”.

Şi ce “la mulţi ani”, dom’le!…

Sursa foto: Marian Toma PhotoGraphy

10 responses to this post.

  1. Nici nu iti poti imagina cat de tare ma bucur pentru tine, Alexandra! Ai niste prieteni MINUNATI, absolut minunati!

    Like

    Reply

  2. […] mine, rude care ar face orice pentru a mă ocroti, un iubit care mi-a demonstrat că e, şi el, în stare de orice ca să-mi aducă zâmbetul pe buze şi nişte prieteni deosebiţi, fără de care nu aş fi putut […]

    Like

    Reply

  3. Prea tare surpriza! La multi ani cu o zi inainte!

    Like

    Reply

  4. E adevărat, până marţi mai e, dar “La mulţi ani!” de pe acum…
    Weekend fericit, Alexandra.

    Like

    Reply

  5. Foarte fain! Felicitări!

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: