Perla de pe inelarul mării

Era recunoscută pentru capacitatea ei de a transforma fiecare întâmplare într-o poveste incredibilă. Avea 20 de ani şi imaginaţia ei depăşea orice limită. Aşa că nimeni nu s-a mirat în clipa când a început să povestească cum marea i-a dăruit cel mai frumos cadou, într-o noapte îngheţată de iarnă:

– Nu voiam să am pe cineva lângă mine în acea seară. Era o dată foarte importantă pentru mine şi tot ceea ce voiam era să fiu singură, departe de ochii lumii, pe malul mării. Dar nu aş fi crezut niciodată că în acea noapte voi fi condusă de valuri spre cea mai însemnată comoară.

Când a dat startul povestirii, glasul ei a îmbrăcat întreaga încăpere albă cu o căldură inexplicabilă. Vizitatorii şi-au potolit şuşotelile şi şi-au îndreptat privirile curioase către ea.

– Era atât de frig încât genele îmi tremurau, împiedicându-mă să mă concentrez pe valurile care îmbrăcau plaja. Eram îmbrăcată gros, cu un palton lung şi negru, ghete cu blană şi o căciulă primită cadou de la părinţi, dar aveam pe dedesubt rochia de mireasă. Mă gândeam că dacă nu am apucat să o port la nunta mea, aş putea să o port când simt nevoia. Şi atunci chiar o simţeam din plin. Voiam să fiu mireasă, iar marea a fost de acord cu mine.

Pe măsură ce povestea, paşii ei umpleau camera. Privirile aţintite asupra ei nu o intimidau deloc. Dimpotrivă, îi ofereau noi idei cu care să-şi îmbrace întâmplările imaginate pe timpul nopţii.

– Am străbătut întreaga plajă în acea seară. Îmi îngheţase sângele în vene şi dragostea în suflet. Dar nu voiam să plec de acolo până când nu mi se oferea un semn. Atât cerusem: un semn divin prin care să mă conving că am un rost pe lumea asta, că există un suflet care să-l îndrăgească pe al meu, aşa găurit de gloanţele suferinţei cum este. Şi am aşteptat. Am ţipat, am cerut, am insistat. Mult timp am crezut că glasul meu nu este auzit de nimeni şi că totul e în zadar. Eram cât pe ce să renunţ…

Vizitatorii erau hipnotizaţi şi aproape că nu respirau, aşteptând punctul culminant. Doar unul dintre ei se juca cu o cutie vişinie de catifea pe care o găsise pe jos. Bărbatul o sucea pe toate părţile, afişând o nervozitate ieşită din comun.

– Mai aveam puţin până să-mi pierd orice urmă de încredere şi atunci marea mi-a trimis răspunsul. În nisipul umed, lângă piciorul meu drept, a apărut o cutie roşie. Am privit-o câteva secunde, neştiind ce să fac. Probabil gerul îmi anesteziase şi ultimul neuron, căci mult timp m-am gândit dacă e bine sau nu să o ridic de jos. Dar, în cele din urmă, am ridicat-o…

– Şi ce era în ea? se aude o voce nerăbdătoare, dintr-un colţ al camerei.

– Era cel mai frumos cadou. Era cea mai pură declaraţie de dragoste. Era o veste, o prezicere, un semn. Era semnul pe care-l aşteptam. Erau două inele cu perle. Cele mai frumoase inele pe care le văzusem în viaţa mea. Era ca şi cum marea mă ceruse în căsătorie… Şi eu acceptasem, căci cutia era deschisă, în mâinile mele.

Câteva secunde a tăcut, apoi, privindu-i pe toţi cei care o ascultaseră. Un zâmbet ironic i se conturase pe buze iar mâinile îi tremurau încet.

– Ştiu că nu mă credeţi. Dar poftiţi dovada…

Întinse mâna stângă şi în faţa tuturor se ivi un inel graţios, de argint, cu o perlă neagră pe mijloc.

– Şi al doilea inel unde e? întrerupse liniştea vocea bărbatului ce se juca, în continuare, cu vişinia cutie.

– E pe inelarul mării, bineînţeles!

După alte câteva minute de linişte, vizitatorii s-au ridicat şi au părăsit încăperea albă, lăsând-o pe tânără cu inelul şi fanteziile ei.

– Păcat de imaginaţia sa, ar fi putut ajunge o scriitoare faimoasă; spuse bărbatul, strângând în pumn cutia.

– Eu i-am cumpărat inelul. Nici vorbă să fi fost două… se mai auzi o voce masculină, în dreapta bărbatului.

– O cunoaşteţi bine sau faceţi parte din mulţimea care vine doar să-i asculte poveştile?

– O iubesc… o cunosc… dar ea nu mă mai recunoaşte de câteva săptămâni. I-am cumpărat inelul acum 2 zile, căci s-au împlinit 3 ani de când am întâlnit-o prima oară, pe băncile liceului. Cutia de catifea pe care o ţii în mână e de la Cadourisiperle.ro, magazinul de unde i l-am cumpărat. Ce poveste frumoasă şi ciudată, în acelaşi timp, a conturat în jurul său… nu crezi?

– Da, sora mea a fost de mică talentată… păcat că realitatea ei se stinge treptat şi fanteziile îi iau locul raţiunii. V-aţi fi potrivit!

Bărbatul mai aruncă o privire cutiei şi o băgă în buzunar, păşind încet spre maşină. O singură noapte îl desparte de o nouă vizită, de o nouă poveste, de o soră ce nu-l mai ştie drept frate.

Îi va cumpăra şi el o bijuterie; poate nişte cercei cu perle.

…va urma…

Continuarea e AICI!