Cerceii negri din camera albă

Era o nouă dimineaţă şi se trezise cu gândul la cele două inele cu perle. Simţea că totul nu fusese doar un vis aşa cum încerca fratele ei să o convingă. Nu avea cum să fie doar imaginaţia ei; cântecul valurilor spărgându-se de stânci încă mai răsuna în urechile sale iar părul ei încă mai avea, rătăcite, câteva fire de nisip!

Îi promisese mării că îi va rămâne fidelă, în seara aceea. Şi-a luat un angajament atunci când valurile au pus stăpânire pe cel de-al doilea inel şi voia, cu orice preţ, să-l onoreze.

– Bună dimineaţa, draga mea! se auzi o voce şoptită în spatele ei.

– Ţi-am zis să nu mai vii…

– Îmi era dor de tine! Şi-n plus, voiam să vorbim…

– Ştiu ce vrei să faci. Dar nu vei reuşi! Nici tu, nici băiatul acela cu declaraţiile siropoase nu veţi reuşi să-mi furaţi realitatea. Nu a fost un vis! Nu înţelegi?…NU a fost…

– Şşşşş! Ştiu, te cred, te înţeleg! Sunt fratele tău, sânge din sângele tău şi am venit astăzi să aud povestea perechii de cercei pe care i-ai primit acum două zile.

– Ieri spuneai că tu mi i-ai dat… că ai făcut comandă specială la Cadourisiperle.ro, iar eu sunt o nerecunoscătoare şi nu ţi-am spus nici măcar un “mulţumesc”!

Bărbatul încerca să-şi ferească privirea. Nu ştia cum să-i spună că tot ce voia era să fie din nou la fel de apropiaţi ca-n copilărie. Îşi amintea, cu emoţie în suflet, de clipele când îi lua apărarea în faţa blocului. Ceilalţi copii erau sătui de scenariile pe care şi le imagina ea pentru jocurile lor banale. Dar el o apăra în faţa tuturor! Şi acum ştia că singura soluţie, pentru ca ea să-l accepte din nou în viaţa ei şi să-l privească ca pe un frate, era ca el să-i îmbrăţişeze fanteziile. Realitatea ei trebuia să devină şi realitatea lui, măcar pentru o oră pe zi.

– Am greşit. Iartă-mă, te rog! Iartă-mă şi povesteşte-mi!

– Bine. Dar promite-mi că nu îi vei spune niciodată ei!

– Cui?

– Mării, bineînţeles! E un secret pe care nu trebuie să-l afle…

– Desigur. Te poţi încrede în mine!

Făcea eforturi supraomeneşti să nu îi frângă visele. Voia să o vadă din nou ca pe un om normal, ruptă de poveştile imaginaţiei sale dar, de asemenea, nu voia o nouă respingere din partea ei.

– Acum două seri am auzit un ciocănit în uşă. Prima oară am crezut că mi se pare. Apoi s-a auzit mai tare şi m-am speriat. Îmi era frică să o deschid dar o curiozitate ciudată mă împingea către ea. Am pus mâna pe clanţă şi mi-am dat seama că tremuram… şi nu din cauza frigului, doar vezi cât e de cald aici!

– Da…

– Am deschis uşa încet dar nu am văzut pe nimeni. Mi s-a încreţit pielea pe mine şi în minte mi-au apărut tot felul de scenarii… Apoi am lăsat privirea mai jos şi am observat o cutie neagră de catifea pe preşul din faţa uşii. Fără un plic lângă ea, fără bilet semnat. Doar cutia.

– Ai luat-o?

– Bineînţeles! Am şi deschis-o imediat cum am ridicat-o. Mă aşteptam să fie cel de-al doilea inel, cel de pe inelarul mării.

– De ce?

– Pentru că am trădat-o. Legământul meu şi al mării a fost rupt.

– Cum aşa?

– Băiatul acela cu declaraţiile siropoase… care spune că e colegul meu…

– Ce-i cu el?

– M-a sărutat. Mi-a spus că vrea să-mi arate cât de mult îi pasă de mine. Şi l-am lăsat, fără să-mi dau seama ce vrea să facă. Apoi, când i-am simţit buzele lipite de ale mele, era deja prea târziu să mai împiedic ceva. Şi când am văzut cutia în faţa uşii, am bănuit că marea a aflat de sărut şi vrea să rupă legătura cu mine.

– Şi nu a fost aşa?

– Nu. Era o pereche de cercei în cutie. Cei mai frumoşi cercei cu perle pe care-i văzusem vreodată! Păreau ca două flori vestitoare ale fericirii. O perlă fină, neagră, plasată pe un contur floral de sidef, la fiecare dintre ei. Uite ce frumos îmi îmbracă urechea!

– Arată foarte bine. Mă bucur că-ţi plac!… Şi cine crezi că ţi i-a lăsat acolo?

– Probabil băiatul acela… cel care m-a şi sărutat. E un admirator care nu se lasă bătut aşa uşor. L-am respins de multe ori, ţin minte! Dar el mereu se întoarce, iar eu mereu îl primesc. Cred că el a fost şi cel cu serenada…

– Serenada?

– O altă poveste pentru o altă zi. Acum sunt obosită, frăţioare! Vreau să dorm niţel… Mă bucur că mă crezi!

Bărbatul s-a ridicat de pe scaun, a pupat-o pe frunte, a învelit-o cu pătura şi a părăsit încăperea. Era fericit! Nu mai conta nimic altceva decât cuvântul “frăţioare” rostit de fiinţa pe care o iubea cel mai mult. Nu mai conta că ea credea că cerceii erau de la altcineva, mai ales că acel altcineva o făcea fericită. Acceptase lumea ei şi, brusc, se simţea mai bine.

Imaginaţia ei avea să se transforme într-o plăcere zilnică pentru auzul lui şi-ntr-o serie de scrieri, numită “Povestiri din camera albă”.

Sursa foto1: footage.shutterstock.com