Doi ochi ce se vor salvaţi

Ştiu că este internetul plini de oameni cu probleme care caută ajutor şi, dacă aş putea, aş scrie câte un articol pentru fiecare, în speranţa că cineva le va citi şi le va putea oferi salvarea…

La fel, ştiu cât de greu este să vezi pe cineva drag cum suferă din cauza unei boli. Vrei să faci imposibilul pentru a-l salva şi nu te mai interesează nimic altceva. Cauţi soluţii în stânga şi-n dreapta, strigi, şopteşti, urlii şi-ţi doreşti ca cineva să te audă, să te creadă, să te înţeleagă şi să te ajute!

Ştiu despre sentimentul distrugător al neputinţei. Ştiu cum e să vezi doctorii ridicând din umeri şi arătând spre buzunar. Şi, de asemena, ştiu cum e să n-ai cu ce să le umpli buzunarele, ca să-ţi vindece persoana dragă…

De aceea m-a emoţionat foarte mult povestea lui Dorinel Tilică:

“De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată băieţel, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 12 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !

Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 2 si 5 la cinci minute; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1200 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.

E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-a şi botezat, de atunci mă cheamă Dorinel Tilica.

Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii o fac din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’.       

A trecut o lună şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Îi aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut să ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. .
       

După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc surioara, sunt alintat şi răsfăţat deşi, din păcate, nu-i vad chipul mamei doar o aud. Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit a fost că în jurul meu auzeam doar voci: mami, tata, surioara şi multe alte voci.

O oază de speranţă se întrevede printr-o operatie la o clinică din America: William Beaumont din Detroit care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea vedea vreodată.

Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o vor citi destui oameni cu inima bună, ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …

Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
Dorinel Tilica“

Ar fi păcat ca acest copil să nu vadă niciodată un răsărit de soare, să nu se bucure de imaginea primei ninsori şi de culorile unui curcubeu.

Aşa că, dacă aveţi posibilitatea, ajutaţi-l pe Dorinel să deschidă ochii şi să-şi vadă cu adevărat mama!