Conturul unei noi poveşti

Am scris acum câteva zile un status pe Facebook şi de atunci tot meditez la el. Sună cam aşa: “Am prea multe amintiri frumoase care, combinate cu ceva dorinţe neîndeplinite, ar putea da conturul unei noi cărţi. Îmi trebuie doar un mic impuls şi timp pentru scris…”

Acum câţiva ani, am mai avut o tentativă de a scrie un roman de dragoste, inspirat din fapte reale, dar când eram gata să dau la tipărit mai multe exemplare, ceva din mine mi-a spus că pot mai mult, mai bine, mai frumos. Astăzi am recitit un capitol din el şi m-am gândit mult dacă să-l postez şi aici… dar pentru că povestea de la care vreau să plec pentru următoarea tentativă este asemănătoare cu acel capitol, vă voi lăsa aici un fragment din el:

“M-ai întrebat ieri cum de ne-am despărţit. Sincer nici eu nu ştiu de ce nu ai mai vrut să încercăm. După un timp, ne-am schimbat caracterele şi nu ne mai înţelegeam, nu mai aveam aceleaşi interese, nu prea mai aveam puncte în comun. 

Uneori se vedea că simţi nevoia de altceva, de o schimbare. Părea că vrei să pleci departe, să fii singură şi să-ţi dai seama de ce îţi doreşti, de fapt, de la viaţă. Erai plictisită de atâta monotonie, disperare şi obişnuinţă. Amândoi deveniserăm foarte geloşi şi posesivi şi asta ne făcea să ne respingem ca doi magneţi de acelaşi pol. În fiecare zi ne împotmoleam şi mai rău în nămolul în care se transformase relaţia noastră. Am încercat să ne mai dăm şanse, să mai reparăm ceva, dar nimic nu era suficient. 

Am vrut să fii soţia mea! Te-am cerut în căsătorie când am împlinit 2 ani împreună. Te-am luat de acasă, dimineaţă, la ora 9.30 şi te-am dus pe faleză. Întâmplarea a făcut că, atunci când am ieşit din bloc, erau nişte lăutari pe afară care cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună!”. Ai râs, crezând că eu îi chemasem. Ne-am plimbat puţin şi te-am rugat să priveşti spre faleza inferioară. Ţi-au dat lacrimile când ai văzut un „Te iubesc!”, mare, negru, scris pe alee. M-ai luat în braţe şi mi-ai spus „ şi eu te iubesc!”. Apoi am mers jos, la bac şi am cumpărat două bilete. Te-ai uitat puţin iritată la mine, cu figura aceea a ta de copil răsfăţat şi mi-ai zis „Pe frigul acesta tu vrei să ne plimbăm pe un vaporaş?”. Am zâmbit, te-am luat de mână şi am urcat pe bac. Erai atât de mofturoasă, încât aproape că am vrut să renunţ la idee. Voiai să ningă. Ţi-am promis că va ninge. Nu m-ai crezut şi te-ai îmbufnat. După câteva minute m-ai luat în braţe şi mi-ai spus „Uiteeee…ninge!”. Apoi m-ai sărutat. Mi-am făcut curaj şi am scos o cutiuţă mică, roşie, în formă de inimioară. Te-ai blocat şi n-ai mai scos nici un sunet. Am deschis cutiuţa şi te-am întrebat cu lacrimi în ochi „Vrei să fii soţia mea?”. O fericire de neimaginabilă imensitate ţi s-a aşternut pe figură şi ai ţipat „DA! Vreau!”. Ne-am îmbrăţişat, crezând că fericirea aceasta va dura o eternitate. […]”

Sper să prind curaj şi să dau startul unei noi poveşti. Poate pe următoarea o voi publica.

Sursa foto: www.wheninmanila.com