Cine mai ia BAC-ul?

Nu am fost o elevă model. Vreau să clarific asta de la bun început, înainte de a arăta cu degetu spre alţii. Notele mele nu erau doar de la 9 în sus, nu stăteam toată ziua cu ochii-n manuale şi culegeri, iar în timpul orei nu-mi amorţea mâna în aer. Nu răspundeam corect la toate întrebările profesorilor, am trecut şi eu prin momentele de glorie când stai în faţa clasei, toţi sunt cu mâna pe sus şi numai tu nu ştii răspunsul, am fost mustrată de cei din spatele catedrei şi mi-am permis uneori să le şi răspund sarcastic.

Într-un an, de 8 Martie, am primit un mare 2 la matematică, deoarece nu-mi făcusem tema, crezând că fiind de sex femnin poate mă va scuti profesorul de ieşit la tablă şi rezolvat probleme. Fizica şi chimia îmi dădeau dureri de cap, dar un drăcuşor viclean de pe umăr îmi arătase cum să intru pe sub pielea profesorilor şi să îi fac să mă scoată la lecţii doar atunci când am 60% şanse să răspund corect. În clasa a noua am învăţat mai multă istorie decât în restul anilor şcolari, deoarece eram cât pe ce să ajung în “ediţia de toamnă“. Şi multe altele…

Dar nici prin gând nu mi-a trecut vreodată ideea “dacă nu iau BAC-ul”. Nici nu se punea problema să nu trec în etapa următoare a vieţii mele şi să mă blochez în faţa unui examen. Da, am avut şi eu emoţii! Da, am urât din tot sufletul una dintre materiile la care am dat probă scrisă!

Când am dat proba la biologie, subiectele au întârziat 2 sau 3 ore (nu mai ştiu exact), aducându-ne pe toţi la disperare. Unii se plângeau de foame, alţii de sete, alţii cereau voie la toaletă şi mergeau însoţiţi de câte un cadru didactic, de parcă ar fi fost puşcăriaşi. Era o căldură de nedescris şi secundele treceau extraordinar de greu.

Dar, în momentul în care am primit subiectele, toate emoţiile, toate grijile, toate senzaţiile de “prea cald”, “foame”, “sete”, “pipi”, “şuşu” etc. au dispărut. M-am concentrat pe ceea ce aveam în faţa mea şi mi-am spus că nu părăsesc sala de clasă până când nu sunt sigură că am făcut măcar de un 8. Şi nu că eram eu marea tocilară care vroia să ia examenul cu notă mare. Toţi cei din jurul meu făceau acelaşi lucru: stăteau cu nasul în foaie şi se gândeau la cele mai bune, complete, corecte răspunsuri.  De ce? Pentru că pe atunci fiecare avea propriile aşteptări de la sine. Şi ne era, într-un fel, şi ruşine de părinţi, profesori, cunoştinţe. Unii se chinuiau şi dădeau pe tot parcursul anului zeci de milioane doar la meditaţii. Şi cum naiba să  ieşi la final cu o notă de 5 sau, mai rău, să nu iei nici 3?

De când am dat eu examenul au trecut câţiva ani şi văd că lucrurile merg din ce în ce mai prost. Probele nu mai sunt la fel şi toată lumea se plânge de asta, deşi materia e aceeaşi. Elevii dau vina pe profesori, profesorii pe elevi, părinţii ridică din umeri şi întreabă în stânga şi-n dreapta cam cât ar trebui să dea şpagă şi toată lumea se îngălbeneşte la faţă când aude cuvântul “bacalaureat”.

Şi la capacitate sau, mă rog, evaluare naţională, e cam aceeaşi brânză. Le-au mai scos din subiecte, le-au scăzut gradul de dificultate şi tot există reclamaţii, plângeri, nemulţumiri.

Toată lumea se plânge, toţi strică foile pe contestaţii şi, în final, tot acelaşi lucru se întâmplă: cine s-a strofocat să înveţe, măcar în ultimele 2 luni (cum am făcut eu), ia examenul; cine nu, nu. Indiferent de ce subiect îţi pică, dacă tu ai trecut măcar o dată prin toate variantele alea nenorocite, ar trebui să fii în stare să scoţi măcar o notă de 6.

Chiar sunt extrem de curioasă ce note vor fi anul acesta, după ce au făcut iar modificări pe la subiecte.

Cam asta e părerea mea. Voi ce credeţi despre acest talmeş-balmeş care a ajuns să fie bacalaureatul?

P.S: când avem sus-puşi agramaţi, ce naiba să mai cerem de la elevi? Cine să le dea un exemplu pozitiv?

Sursa foto: gandul.info