Prima petrecere – cap I –

Continuarea la Introducere –  o nouă încercare:

“Greşeala lui a fost să se îndrăgostească de o scriitoare care nu ştia că este scriitoare. Greşeala mea a fost că l-am lăsat să plece, când am aflat.

Musician

I

Era atât de frig în seara aceea, că sprâncenele mi-au rămas încruntate mult timp după ce am intrat în casă. Deşi nu îi cunoşteam pe toţi cei ce aveau să fie prezenţi la acea imitaţie de petrecere, m-am înarmat cu optimism şi voie bună şi am traversat oraşul adormit sub nămeţi. Din fericire, nu eram singură. O veche prietenă, cu care mă întâlnesc rar acum, era în dreapta mea, tremurând la fel de tare ca mine. Ea avea, însă, fluturi în stomac, care îi mai încălzeau starea de spirit. Eu le simţeam lipsa şi nici nu bănuiam că urmau să mă invadeze în acea seară.

Am ajuns mult prea devreme în apartamentul unde urma să se desfăşoare petrecerea dintre ani. Gazda se foia dintr-o cameră în alta, cu tot felul de farfurii, pahare, aperitive şi băuturi iar noi o urmăream cu privirea. Maturitatea nu ajunsese încă pe plaiurile noastre şi ne trăiam adolescenţa visând la câte un prinţ, ba pe motor, ba într-o decapotabilă; fiecare după gust. Eu stăteam într-un fotoliu, cu părul ciufulit, lăsat să cadă pe umerii goi, cu un maieu mult prea roşu şi mult prea subţire pentru vântul care sufla afară şi cu o pereche de blugi închişi la culoare, roşi şi vechi, care stăteau pe mine cam ca pe gard.

Pe vremea aceea eram foarte slabă, aproape uscată. Eram atât de slabă şi ofilită, că puteai să mă iei şi să mă trimiţi prin fax. Eram chiar complexată din cauza asta şi oglinda nu-mi era un prieten bun. Visam la forme rotunjoare care să stârnească invidii dar, în lipsa lor, mă conformasem cu tricouri largi şi atitudine rebelă.
Prietena mea era la polul opus. Se plângea mereu de coapsele prea mari şi de numărul kilogramelor în plus. Se uita cu duşmănie la cântar şi îmi zicea mereu că femeia ideală ar fi obţinută făcând media aritmetică dintre noi două. Nu o contraziceam, deşi nu eram de acord. În ochii mei era frumoasă, rârâită şi dulce; era sora pe care n-o avusesem niciodată.

– Crezi că ar fi bine să-l sun? rupse tăcerea şi mă întrebă, cu ochii mari şi umezi.
– Abia am ajuns aici. Oricum, nu zicea că se duce la altă petrecere?
– Ba da…
– Mai bine ar fi după 12 noaptea. Ai o scuză aşa: îi spui că l-ai sunat să îi urezi la mulţi ani.
– Da… ai dreptate. Şi poţi şi tu să-i spui la mulţi ani prietenului său.
– Aha… aş putea.
– Ce bine ar fi să ne întâlnim cu ei!
– Ar fi!

Timp de două ore, apoi, orice aş fi făcut, gândul îmi fugea la băiatul după care era înnebunită prietena mea. Arăta bine, într-adevăr! Avea cam mulţi cercei pentru gustul meu, dar avea un chip al naibii de drăguţ. Oricât aş fi vrut să nu-mi placă de el, pentru că era febleţea prietenei mele, figura lui nu-mi dădea voie să simt altceva…
Iar amicul său, era şi el simpatic dar nu mă atrăgea în acelaşi fel. În puţinele dăţi în care îl văzusem, îmi povestise o mulţime de lucruri, care mai de care mai haioase. Vorbea cam mult, ce-i drept, dar îţi menţinea captivă atenţia prin entuziasmul pe care îl emana la fiecare povestire.

– Eu îl sun! mă trezi din visare, a mea prietenă. Am băut şampania, am aprins artificiile, ne-am pupat de “la mulţi ani” cu toţii… Ce mai e de făcut? Indivizii aceia din sufragerie mă calcă pe nervi, mai ales de când au început să pună numai manele.
– Manele, îh… nici n-am băgat de seamă. Da, sună-l!
– Şi ce-i spun?
– La mulţi ani, în primul rând. Apoi, subtil, află ce planuri are mai departe, dacă rămâne acolo în continuare sau nu.

A luat telefonul şi s-a îndreptat, tremurând de emoţii, spre fereastră, încercând să-şi adune cuvintele.
În timpul acesta, eu încercam să-i explic unui alt invitat, care pierduse lupta în faţa alcoolului, că nu sunt interesată de un schimb de informaţii cu buzele sale. Dar, ori se făcea că nu înţelege, ori chiar era prea îmbibat în băutură şi brusc, surd de-o ureche, căci se tot apropia de mine şi rămăsesem fără loc să mai fac paşi în spate. Noroc de prietena mea şi ţopăitul ei la terminarea convorbirii telefonice, că am reuşit să-i distrag atenţia băiatului, să mă strecor pe lângă el şi să-l las, confuz şi singur, în bucătărie.

– Ce ai rezolvat?
– Ori chemăm noi un taxi şi ne întâlnim cu ei, ca apoi să mergem la altă petrecere; ori reuşesc ei să găsească un taxi liber, să vină să ne ia şi să mergem la petrecerea aia.
– Aha, ce numere de taxi încercăm?
Toate!

După o jumătate de oră de nervi, format numere, tonuri de ocupat şi răspunsuri negative; am fost anunţate că băieţii găsiseră ei un taxi liber şi se îndreptau spre noi. Cu zâmbetele până la urechi, ne-am luat rămas bun de la gazdă şi restul petrecăreţilor, ne-am încălţat la viteză maximă şi am coborât cele 3 etaje.
Înghesuiţi, apoi, într-un taxi, am străbătut oraşul către o altă paranghelie. Pline de voie bună, eu şi prietena mea râdeam în hohote la glumele băieţilor şi abia aşteptam să ajungem la destinaţie şi să dăm startul petrecerii. Astfel, ne-am dat jos din taxi şi am sunat la uşa cu pricina.

Intrând în apartament, însă, fiecare figură ni se părea curioasă şi deja începeam să ne întrebăm câte persoane sunt deranjate de prezenţa noastră. La urma urmei, eram doar două puştoaice care scădeau media de vârstă a petrecerii. Ne-am aşezat pe o canapea, am servit câteva guri de bere şi am început să şuşotim, referitor la ceea ce puteam face ca să nu ne mai simţim stânjenite.
Câţiva băieţi, în tricouri negre, cu nume de formaţii despre care doar auzisem din întâmplare, se tot plimbau prin sufragerie. Printre ei, şi iubirea platonică a prietenei mele, cu amicul său vorbăreţ. Majoritatea aveau părul mai lung decât văzusem noi până atunci la sexul masculin şi păreau a fi veşnic în căutare de adrenalină. Erau şi câteva fete, sceptice în privinţa prezenţei noastre acolo dar fără o dorinţă vădită de a ne da în şuturi afară.

– Am făcut bine că am venit, Cristina? mă întrebă prietena mea, care era, din fire, un pic mai emotivă.
– N-am nici cea mai vagă idee. Mai stăm puţin să vedem ce se mai întâmplă şi, dacă nu ne simţim în largul nostru în continuare, plecăm.Ok?
– Sună bine! Uite, au adus o chitară…

Am întors capul şi am văzut un băiat înalt, cu o chitară electrică în mâna dreaptă şi o staţie destul de mică în mâna stângă. S-a aşezat în mijlocul sufrageriei, a băgat staţia în priză şi, deodată, câteva împletituri de acorduri supărate au reuşit să îmi încreţească pielea. Zâmbeam. M-am uitat la prietena mea şi am văzut-o zâmbind şi pe ea. Poate nu avea să fie atât de rău în continuare…”

Sursa foto: www.colourbox.com

6 responses to this post.

  1. […] Prima petrecere – cap I – […]

    Like

    Reply

  2. ÎH… ne lași în suspans ai? Câtă răutateee!!!!
    Hai că aștept și capitolul următor!

    Like

    Reply

  3. […] În grădina mea […]

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: