Prima vizită – cap III –

Capitolele anterioare le găsiţi aici: “O nouă încercare

Zilele treceau pe lângă noi şi creşteam împreună. Mă ataşasem extraordinar de mult de acel băiat, ce nu se asemăna deloc cu “iubirile mele platonice” de până atunci. Mi-a luat chiar mult timp să mă obişnuiesc cu gândul că sunt într-o relaţie; adolescentină, dar relaţie. Eram obişnuită doar să visez la băiatul din clasa alăturată, la colegul de bancă al prietenei mele cele mai bune, la un cântăreţ cu părul lung şi blond etc. Nu ştiam că există şi varianta în care visul nu mai este singura modalitate de a-mi umple sufletul de fericire. Realitatea îi luase locul şi era atât de diferit…

Deşi, de fiecare dată când ne întâlneam, îmi povestea ore înşir despre viaţa lui, simţeam întotdeauna că vreau să ştiu mai mult, că nu-l cunosc destul de bine. Numai că nu-mi dădeam seama că el aproape că nu mă cunoştea deloc. Eram atât de timidă uneori, încât mă surprindeam şi pe mine. Era ceva în privirea lui, în glasul său, în felul în care zâmbea atunci când îi vorbeam, încât replicile mele erau scurtate forţat de propria-mi ruşine. Erau seri când ieşeam împreună dar eu nu scoteam mai mult de 10 cuvinte pe gură.

b215259571f288e177218f1ef3668dcb

Îmi aduc aminte, cu mare drag dar şi cu un soi de stânjeaneală, de prima seară când l-am invitat la mine acasă. I-am pregătit pe ai mei părinţi sufleteşte, anunţându-i că musafirii din seara aceea nu vor mai fi doar de sex feminin:

– Cum aşa? întrebă mama.

– Ştii, mamă… va veni prietena mea, cu prietenul ei şi Alex.

– Cine e Alex?

– Cred că prietenul meu.

– Cum adică crezi?

– Am ieşit de câteva ori împreună, ne ţinem de mână şi ne mai şi pupăm din când în când; deci, cred că e prietenul meu.

– Opaaa, avem prieten? interveni tata, cu o privire vicleană şi un zâmbet uşor ironic.

– Ăăă, da.

– Îl cunoaştem?

– Încă nu. Dar în câteva ore îl veţi cunoaşte.

– Abia aştept! E coleg de liceu?

– Nu chiar.

– Sunteţi de aceeaşi vârstă?

– Aproape…

– Sper că nu mă trezesc cu vreun moş la uşă!

Tata avea obiceiul să transforme orice discuţie într-o comedie. De cele mai multe ori, reuşea să mă amuze prin stilul acesta sarcastic, dar tura asta îmi cam mărise intenstitatea emoţiilor, în loc să destindă atmosfera. După ce că-mi tremurau genunchii la gândul că al meu iubit va pătrunde în camera mea, mai eram şi luată un pic peste picior de ai mei părinţi. Probabil, acum, şi eu aş face la fel dacă fata mea de 15 ani mi-ar spune că îi vine iubitul în vizită, dar să revenim…

– Hai măi tată, nu fii scârbos… nici să fie ultimul om de pe planetă, nu aş alege un moş.

După ore de aranjat şi rearanjat lucrurile între cei patru pereţi personali, m-am aşezat frumos pe scaun, la calculator şi am răsuflat uşurată. Totul arăta impecabil în jurul meu şi nici eu nu arătam prea rău. Mă îmbrăcasem aşa cum mă învăţase prietena mea: “nici prea formal, să creadă că a venit la petrecerea voastră de logodnă, dar nici în sacul de cartofi în care te simţi atât de confortabil, stând în casă”. Nişte pantaloni comozi, albi şi un tricou un pic mulat, negru, părul lăsat pe spate, un pic de rimel şi luciu de buze şi un iz de parfum pe gât au fost alegerea cea mai bună. Totul era gata. Mai lipseau musafirii.

Nu am apucat să îmi imaginez prea mult cum va decurge prima vizită la mine acasă, că se şi auzi soneria. Brusc, un val de emoţii a pus stăpânire pe tot corpul meu, picioarele refuzând să mă mai asculte şi tremurând ca în faţa unui foc deschis.

– Bună seara! se auzi vocea prietenei mele, urmată de alte două voci, ceva mai groase.

– Bine aţi venit! Cristina e în camera ei, vă aşteaptă.

Nu puteam să mă mişc de pe scaun. Ştiam că e frumos să îi întâmpin de la uşă, să fiu o gazdă minunată şi să nu las loc de critici, dar eram atât de emoţionată încât chipul meu se transformase într-o imitaţie de cearşaf apretat. Eram palidă, buzele mi se uscaseră,  posteriorul meu nu voia să se dezlipească de pe scaun şi un gând negru îmi apăru în minte “La naiba, am uitat să dau jos posterul cu Him!”.

– Bună, Cris! mă salută, vioaie, prietena mea cea mai bună.

– Bbbună…

– Bună, bună… se auzi din tocul uşii glasul lui Alex.

– Bunăă… Alex! am reuşit eu să scot pe gură, după câteva secunde de linişte. Era atât de simpatic şi zâmbea atât de frumos, de fiecare dată, încât cuvintele nu-şi mai aveau rostul.

Conversaţia nu a fost foarte lungă, apoi. Ne-am zâmbit de câteva ori, ne-am întrebat de sănătate şi ne-am gândit că ar fi cel mai bine să ne uităm cu toţii la un film. Şi ce altceva să meargă mai bine cu un film, decât o bere şi un castron de popcorn.

– Mamă, mai aveam o pungă de popcorn. Unde e? am întrebat eu, senină şi am privit-o pe mama în ochi.

Seninătatea a dispărut însă, de pe chipul meu, când i-am zărit mamei privirea serioasă.

– Ce s-a întâmplat?

– Piercinguri? Pantaloni cu turul pân’ la genunchi, de zici că s-a scăpat pe el? Lanţ la pantaloni? Ce-i în capul tău?

– Ăăă, mamă… ăla e prietenul Roxanei. Alex e celălalt…

– Bine! spuse sec şi se întoarse cu spatele la mine.

Când să ies pe uşă, însă, adăugă:

– Să-i faci o poză feţei tatălui ei când o să-şi vadă ginerele, te rog! şi o bufni râsul.

– Nu ştiu de ce am impresia că nu-l va cunoaşte vreodată.

Tatăl Roxanei era destul de sever. Avea reguli stricte pentru copiii săi şi nu se abătea de la niciuna, iar o cunoştinţă de familie cu lanţ la pantaloni şi cercel în limbă nu ar fi fost pe lista lui de dorinţe.

M-am întors în cameră şi m-am aşezat lângă Alex. Mirosea atât de bine! Simţeam că umărul lui a fost făcut special pentru a-mi sprijini eu capul. Îi ascultam bătăile inimii şi-mi părea că formează un cântec numai de mine ştiut. Îmi imaginam cum vom fi peste câţiva ani, cum ne vom bate cu făină în bucătărie şi ne vom săruta pătimaş în piscina din spatele casei noastre. Şi copiii noştri vor fi frumoşi, deştepţi şi cu hobby-uri constructive. O fată şi un băiat… sau doar o fată; sau doar un băiat; sau ce-o ieşi, sănătos să fie! Vorba asta o ştiu de la mama… ah, abia aştept să înceapă viitorul.

– Să ştii că te văd! îmi şopti la un moment dat Alex, în ureche.

Atunci mi-am dat seama că privirea mea nu mai era îndreptată către monitor de ceva timp şi că filmul ajunsese deja la jumătate, fără ca eu să îi acord atenţie măcar o secundă. M-am înroşit şi am simţit cum trupul îmi ia foc, de emoţii. Am coborât ochii de pe buzele sale şi m-am scuzat. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Ce-o să creadă acum? Că sunt înnebunită după el? Că sunt mică şi toantă şi m-am îndrăgostit iremediabil de el? Oare poate să citească gândurile? Sper că nu şi-a dat seama că deja mă gândeam la numele potrivite pentru copiii noştri.

– Nu trebuie să te scuzi! îmi şopti atât de blând şi suav, încât am simţit, pentru o clipă, cum sufletul mi se topeşte. Apoi îmi zâmbi şi se apropie mai mult de chipul meu, unindu-şi buzele de ale mele.

Cum puteam vreodată să-i fac rău? Cum puteam să dau cu piciorul în ceva atât de frumos?

Ei bine, aveam să aflu mai târziu cum…

Sursa foto: pinterest.com

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: