50 de umbre întunecate – povestea continuă

A trecut ceva timp de când am promis că-mi voi face timp şi pentru celelalte umbre ale domnului Grey. De aceea, “zeiţa mea intimă” s-a simţit cu musca pe căciulă şi m-a împins către volumul doi al faimoasei poveşti de dragoste turbată: “Cincizeci de umbre întunecate” – E.L.James.

Dacă primul volum l-am citit amorţind pe scaun în faţa calculatorului, m-am gândit că ar merita să îl citesc pe al doilea de pe tabletă, că doar nu o am degeaba; cărţile în format normal nu am avut curaj să le cumpăr (portofelul meu s-a făcut mic de tot în fundul buzunarului când am citit preţul).

Nu ştiu dacă volumul doi a fost scris mai bine sau dacă a fost de vină poziţia relaxată, cu capul pe pernă şi tableta în mână, dar mi-a plăcut de o sută de ori mai mult decât primul volum. Mi-a părut acţiunea mult mai frumos conturată, scenele de sex lăsate undeva mai spre fundal, povestea punând accent mai mult pe relaţia sentimentală dintre cele două personaje principale, şi parcă nici “zeiţa intimă” a Anastasiei nu m-a mai iritat pe retină aşa tare.

Dacă în primul volum, Ana roşea la orice semn venit din partea lui Christian, în partea a doua a trilogiei, capătă ceva mai mult curaj dar nu şi stimă de sine. Prinde “tupeu” la categoria jocuri şi scenarii erotice, dar când vine vorba de cealaltă parte a relaţiei, încrederea în propria persoană se află tot sub nivelul mării. Pe tot parcursul cărţii, îl venerează pe Christian pentru felul în care arată, gândeşte, simte; îi aplaudă generozitatea, sufletul cald şi primitor (după ce a îndurat o copilărie groaznică) dar nu reuşeşte să-şi dea seama de ce el e atras de ea. Întrebări precum “Oare ce vede la mine?”, “Sunt suficient de bună pentru el?”, “Oare îi pot satisface toate nevoile?” apar frecvent în toate capitolele.

Firul poveştii e chiar simplu. Deşi citisem anumite recenzii unde lumea se plângea că povestea e prea încurcată, mie mi s-a părut chiar (prea) uşor de urmărit. Volumul începe cu durerea resimţită de Ana, după despărţirea de Christian. Îi este dor de el dar în acelaşi timp, îi este frică de ceea ce poate face ciudăţenia din el. L-ar suna, dar parcă nu… Ar vrea să-l vadă, dar parcă nu… Îi simte lipsa dar parcă nu…

Într-un final, însă, ajung să se întâlnească pentru o expoziţie de fotografie, unde Christian, orbit de o gelozie şi o posesivitate ieşită din comun, cumpără toate fotografiile cu Ana, realizate de prietenul ei, Jose. După câteva discuţii şi priviri cu subînţeles, ajung să se împace. Relaţia lor însă nu va fi la fel ca în primul volum.

Sexul e chiar normal, fără jucării, cătuşe, funii, nuiele, dopuri şi bile (mai puţin spre final, unde ni se prezintă o scenă BDSM în “camera de joacă”, singura de altfel); sentimentele lor devin din ce în ce mai intense şi, la un moment dat, chiar are loc un schimb de roluri: Ana devenind dominatoarea, iar Christian supusul; ceea ce m-a surprins un pic…

Printre scenele romantice şi cele erotice, mai apare şi ceva acţiune: noul şef al Anei este cam pervers şi el şi face tot posibilul să ajungă sub fusta ei; Ana nu se lasă prea mult protejată de Christian şi vrea un strop de independenţă, încăpăţânare ce ajunge să o coste de câteva ori: trezindu-se înghestuită în colţul unui birou de către şeful ei sau ameninţată cu pistolul de o psihopată, fostă supusă de-a lui Christian; Elena, prietena cea mai bună a lui Christian, îi dă şi ea bătăi de cap, cu insistenţa de a se întâlni şi a sta la taclale; o licitaţie la un bal-mascat o pune într-o ipostasă cam stânjenitoare; iar câteva detalii din trecutul Dominatorului ei viciat aproape că o pun pe fugă.

Cu doze mici de amuzament pe ici, pe colo, volumul al doilea al trilogiei a fost mai mult pe gustul meu decât primul; iar finalul său m-a făcut curioasă pentru cel de-al treilea volum, aşa că nu cred că va mai dura mult până îl voi răsfoi şi pe acela. Chiar sunt curioasă ce i-a mai trecut prin cap scriitoarei E.L.James de data asta. Un accident, un viol, o răpire sau un cuplu fericit, cu 2 copii şi un rottweiler în fundul curţii?

În continuare am aceeaşi părere, că nu e o carte pentru oricine. Trebuie să fii puţin deschis la minte ca să reuşeşti să nu o închizi de la prima sută de pagini. De asemenea, nu e unul din romanele “musai de citit” şi nu vei dobândi cunoştinţe deosebite în urma lecturii. Dar povestea a primit de la mine, odată cu volumul doi, mai multe bile albe decât negre. Să vedem ce va urma…

Sursa foto: tumblr.com