Prima călătorie la mare -partea I-

Capitolele anterioare le găsiţi aici: O nouă încercare

Stăteam întinşi în iarbă şi priveam cerul înstelat. Îi mângâiam părul încă prea scurt pentru a putea fi prins în coadă şi mă gândeam la nervii pe care mi-i provocase cu doar câteva ore înainte. Fusese prima oară când mă înfuriasem atât de tare pe el încât îmi dăduseră lacrimile.

Nu ştiam câte aveam să învăţ despre mine şi despre noi, în clipa în care am hotărât să merg cu el în prima noastră vacanţă la mare. Îmi imaginam că totul va fi simplu: vom râde, vom cânta, vom face baie în mare şi vom adormi îmbrăţişaţi, în sacul de dormit. Dar aveam să realizez mai târziu că nimic din ceea ce însemna relaţia noastră nu era simplu. 

551937_476003445754396_888432184_n

De cum am păşit în gară, în dimineaţa aceea de Mai, am privit în jurul meu şi mi-am spus: “va fi interesant” şi aşa a şi fost.

– Eşti pregătită să te distrezi cum nu ai mai făcut-o niciodată? îmi şopti Alex, afişând o privire ştrengară şi un zâmbet ameţitor.

– Sunt!

V-am mai spus cam cât de timidă eram în preajma lui. Chiar şi după câteva luni de săruturi şi atingeri curioase, tot roşeam în prezenţa sa. Probabil asta li se întâmplă tuturor fetelor, la prima dragoste.

– Nu ai mai fost niciodată la mare, cu cortul?

– Nu.

– Fără părinţi?

– Nu. E prima oară.

– Va fi frumos! m-a asigurat el.

Călătoria cu trenul a fost plină de peripeţii şi glasuri stridente, stinse din când în când de câte un strop de alcool. Toţi erau entuziasmaţi de plecarea spre libertate şi toţi se visau oameni ai plajei, despre care se vor scrie cântece cândva. 

Primul moment de panică m-a cuprins la jumătatea drumului. Alex coborâse în gară, să fumeze o ţigară şi să cumpere ceva de la un magazin, gândindu-se că e timp destul până pleacă trenul. Universul, însă, nu a fost de aceeaşi părere şi fluierul naşului se auzi înainte ca el să ajungă înapoi în compartiment. Un val de căldură mi-a invadat tot corpul şi m-am repezit spre hol, căutându-l cu privirea. Nu era nici urmă de el iar trenul deja începuse să se mişte. Simţeam cum încheieturile îmi amorţesc şi ochii mi se încetoşează. Am început să întreb, în stânga şi-n dreapta, dacă l-a văzut cineva urcând dar niciunul din amicii săi nu părea să ştie ceva concret. Veselia de pe hol îşi continuase cursul iar eu eram singura îngrijorată. Îmi doream în acel moment să lovesc pe cineva dar mai bine că m-am abţinut, căci doar la câteva secunde mai târziu, l-am văzut pe Alex strecurându-se din compartimentul alăturat. Urcase la timp dar poposise la un cântec şi o gură de vin, la câţiva metri de noi…

Ce m-a făcut să reacţionez aşa, la gândul că el rămăsese în gară? Poate că a fost iritarea, pentru că-i spusesem să se grăbească, iar el îmi făcuse un semn de “stai liniştită”, din mână; poate că a fost teama că totul se va duce pe apa sâmbetei dinainte să ajungem la destinaţie; sau poate că a fost, totuşi, gândul că mă simt în siguranţă doar dacă el e alături de mine.

Când l-am văzut apropiindu-se, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am vrut să îi reproşez multe, să mă înfurii şi mai tare şi să-l tratez cu indiferenţă tot restul călătoriei. Dar în sufletul meu se dădea o luptă, căci văzându-l teafăr şi nevătămat, genunchii mi s-au înmuiat şi o stare de linişte a luat locul tremuratului involuntar. Prezenţa sa, din nou, atât de aproape de mine, mă învăluia într-un parfum de siguranţă. Nu voiam să mă mai sperie aşa niciodată…

Şi totuşi, în mai puţin de 24 de ore a reuşit să o facă din nou…

Postarea participă şi la Clubul Condeielor Parfumate, iniţiat de Mirela. Tema de astăzi: Parfumul sentimentului de siguranţă. Au mai scris şi: CătălinGabiDianaancaElly şi Lolita.

18 responses to this post.

  1. […] Nu, am ajuns la prima voastră călătorie la mare. Nu e o poveste cu final fericit, nu-i […]

    Like

    Reply

  2. Posted by My Dark Ilusions on September 16, 2013 at 18:44

    continuarea scuze am vazut ca am comis-o dupa ce am apasat send😀

    Like

    Reply

  3. Posted by My Dark Ilusions on September 16, 2013 at 18:39

    si continurea?

    Like

    Reply

  4. Am aterizat aici de pe un țărm azuriu și minunat și uite că mă bucur, deoarece am avut azi parte de literatură (da, da!) de calitate și mă bucur să revin acasă la ceva bun. Deci așa se manifestă îndrăgosteala, când ești în siguranță doar lângă el, doar cu el, doar prin el. Minunat, Alexandra, așa cum spune cineva aici: nu mai surprinzi prin talent, doar bucuri! Te îmbrățișez!🙂

    Like

    Reply

  5. Posted by Louise on August 19, 2013 at 14:02

    Ca de obicei, nu mai surprinzi decat prin perfectiune. Pentru ca ai un stil clar, simplu si frumos de a nara si nu uiti de micile detalii.

    Like

    Reply

  6. Frumos povestit. Intr-adevar, totul e viu, asa cum remarca si Diana.
    N-am patit niciodata astfel de chestie dar am auzit si chiar am vazut in divese staii oameni coborati sa ia ceva de pe peron si care nu apreciasera bine timpul disponibil, fiind apoi nevoiti sa fuga dupa tren. Cei pe care i-am vazut eu l-au prins, cu greu, dar sunt convinsa ca exista si situatii mai nefericite.🙂
    Sa ai o zi placuta, draga mea!

    Like

    Reply

  7. Am citit şi capitolele anterioare şi pot spune că mi-ai captat atenţia… Totul este atât de firesc, de pur, cum este prima întâlnire cu dragostea. Te felicit pentru iniţiativa de a-ţi aşterne gândurile aici, în căsuţa ta virtuală şi-ţi doresc inspiraţie şi spor la scris! Trebuie să recunosc că multe trăiri le-am rememorat de pe vremea când aveam şi eu escapade la munte sau la mare cu prietenii, cu cortul şi-ţi mulţumesc pentru lucrul acesta. Nu mai spun de mersul cu trenul şi frica că am pierdut pe cineva pe peron…🙂
    Numai bine!🙂

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on August 19, 2013 at 11:03

      Mulţumesc frumos! Mă bucur că ţi-a plăcut. Sper să revii să le citeşti şi pe cele ce vor urma.😀
      O săptămână faină!

      Like

      Reply

  8. Ai scris atat de… viu🙂 incat mi-ai amintit un episod (sentiment) asemanator trait in copilarie, tot in drumul catre mare, cand tata a coborat la o tigara si trenul s-a pus in miscare. Desi nu eram singura, eram disperata ca tata a ramas pe acel peron. Cand l-am vazut, strecurandu-se prin multimea de pe culoar, tare fericita am mai fost! Si am uitat pe loc cat de suparata am fost pentru ca a coborat…
    Zile fericite!

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on August 18, 2013 at 19:38

      Mulţumesc! Cred că toată lumea a avut sentimentul acesta la un moment dat, că va pierde pe cineva în gară. :))
      O săptămână frumoasă!

      Like

      Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: