Cum m-am angajat eu – sau ajutorul vine de unde nu te aştepţi…

Discutând cu un prieten bun acum ceva timp, a venit vorba despre o domnişoară care l-a refuzat pentru o a doua întâlnire, pe motiv că nu are încă un loc de muncă şi este extrem de stresată din cauza asta. Şi-atunci mi-am adus aminte de etapele prin care am trecut eu până să mă angajez şi m-a bufnit râsul. Cine trăieşte cu impresia că este simplu de tot să găseşti un loc de muncă unde să câştigi bănuţi suficienţi cât să nu te afunzi în datorii, ori e naiv ori “are tati un as în mânecă” pentru el.

Find a Job - Business People in Maze

În timpul liceului am făcut voluntariat de mi s-a acrit. Toţi profesorii ne băgau pe gât ideea că dacă ai ţânşpe mii de diplome, vei ajunge departe în viaţă, căci “ajută la CV”. Aşa că m-am înscris la tot felul de acţiuni caritabile, de la ajutat copii şi bătrâni, la adunat gunoaie şi reciclat şi am colecţionat diplome să-mi pun şi-n cap. Vă spun un pic mai târziu la ce m-a ajutat teancul de diplome.

În timpul facultăţii am renunţat la acest obicei şi m-am concentrat pe scris. Am încercat să scriu o carte, am început să scriu pe blog din ce în ce mai des şi m-am implicat şi-ntr-un proiect frumos online: revista Belva. Nu pot să vă explic de câte ori am auzit de la colegii şi prietenii mei textul: “Tu nu munceşti. Nu ştii cum e să te trezeşti la ora 6 şi să pleci la muncă. Ţie îţi dau mami şi tati bani de ieşit la suc!”

La început m-a afectat şi mă simţeam chiar prost. Adică ei aveau un loc de muncă şi salarii, iar eu luam doar bursă de la facultate, făceam din când în când pregătire cu copii la engleză şi scriam advertoriale pe blog (pe vremea aia plătite cu 10 lei, cel mult). Cum îmi permiteam eu să fiu susţinută financiar de părinţi şi să nu am un job stabil?

După facultate am aplicat la job-uri şi am trimis de-a CV-uri de m-am plictisit. Deja nu mai aveam vreo speranţă că voi găsi ceva care să se muleze pe specializarea şi abilităţile mele iar şomajul nu putea să dureze o eternitate. Apoi o umbră de şansă a apărut: se căutau bibliotecari.

Am stat cu nasul în Legea Bibliotecii, am reţinut informaţii, pe care garantez că bibliotecarele actuale habar nu le au, şi am dat examen de două ori. Prima oară am fost cea dintâi de sub linie şi a doua oară am vaga impresie că foaia mea nici nu a fost corectată. Am aflat mai târziu că locurile erau de mult timp promise pentru anumiţi indivizi cu buzunarele pline şi am renunţat la ideea de a munci printre rafturi încărcate de personaje.

Apoi am primit lovitura de graţie. Trebuia urgent să găsesc un loc de muncă. Tati şi mami nu mai puteau să-mi dea bani de ieşit la suc pentru că tati nu mai era printre noi iar mama era pensionată de boală, pensia ei fiind un fel de praf în vânt.

Nu ştiu dacă pot găsi cuvintele potrivite pentru starea de panică ce m-a cuprins la câteva zile după înmormântare. Un om drag nu mai era, iar celălalt nu se mai putea opri din plâns. Am avut timp să sufăr, să conştientizez ce mi se întâmplă şi să îmi ling rănile? Nu.

Am început să caut, am întrebat în stânga şi-n dreapta, m-am agăţat de promisiuni şi am crezut în cuvântul oamenilor care mă asigurau că-mi vor găsi ceva decent de făcut, în scurt timp. Credeţi că au făcut asta? Nu.

În schimb, ajutorul a venit din cu totul altă parte. Un om cu un suflet cald, fără să mă cunoască câtuşi de puţin, mi-a întins o mână şi eu am prins-o cu toată puterea de care eram în stare atunci. Mi-am adunat toate puterile pe care le mai aveam şi am încercat să dau tot ce-a fost mai bun din mine. Nu cred că i-am mulţumit vreodată aşa cum trebuie, pentru că nu ştiu dacă există vreo modalitate îndeajuns de bună.

Nu am luat mulţi bani la început. Educatoarele cu care am muncit prima oară considerau că este suficient să îmi ofere 200 de lei pe lună, deşi părinţilor le cereau mult mai mult pentru ora de engleză pe care o făceam cu copiii lor. Pe afişul de la intrarea în clasă scria “20 de lei/lună pentru ajutor educatoare şi profesor de engleză”, iar eu primeam de la fiecare copil bănuţi, în funcţie de prezenţa pe care o aveau la clasă; însemnând 10, 15 lei maximum, uneori chiar şi 5-7 lei. Am strâns din dinţi şi mi-am călcat pe mândrie şi am considerat că dacă mă voi purta frumos cu dumnealor, respectul va fi reciproc. Însă, oamenii sunt de prea multe feluri…

Dar nu regret nicio clipă că am muncit cu acele suflete în miniatură, timp de 3 luni. Cei care aţi mai citit articolele mele referitoare la prichindeii mei dragi de la grupa mică, ştiţi cât de mult ţin la ei. Mai mult de drag mă duceam la muncă şi nu pentru cei 200 de lei. 

De ce nu regret? Pentru că sufletul cald de care vă vorbeam mai sus m-a ajutat în continuare. Mi-a făcut cunoştinţă cu alte persoane, m-a recomandat pentru alte activităţi cu copii, plătite mai bine, şi astfel am reuşit să ajung, în sfârşit, la salariul decent la care visam.

Nu ştiu dacă îi voi putea mulţumi vreodată aşa cum merită dar sper să ştie cât de recunoscătoare îi sunt. Dacă nu era ea, probabil încă eram la stadiul de căutare. Îmi doresc să pot face şi eu vreodată un bine la rândul meu şi să ajut un om aşa cum m-a ajutat ea pe mine; iar ei îi doresc multă sănătate şi fericire şi să fie înconjurată mereu de oameni cu suflete precum al ei, pentru că merită tot ce-i mai bun pe lume!

Dacă citeşti acest text, mulţumesc dragă Gianina!

Ideea acestui articol a pornit de la faptul că mulţi renunţă în faţa căutării, intră în depresii şi cred că viaţa se termină după primul eşec. Eu nu am avut de ales şi a trebuit să accept că nu pot porni direct de sus şi că trebuie să muncesc până să ajung la ceva cu adevărat mulţumitor. Sper să urc în continuare dar sunt conştientă că fără muncă nu se poate.

Iar teancul de diplome nu m-a ajutat cu nimic, în schimb experienţa voluntariatului cred că m-a făcut o persoană mai bună. Şi scriu în continuare şi advertoriale (nu doar pe 10 lei, căci am căpătat şi PR mai mare şi-mi permit să cer mai mult), şi mai fac şi copywriting din când în când, chiar dacă nu câştig cine ştie ce bani din asta.

De fapt, tot ce vreau să spun e că îţi trebuie şi răbdare, pe lângă ambiţie şi perseverenţă, ca să ajungi să fii mulţumit de câştigul tău. Nu toţi avem rude sus-puse care să pocnească din degete şi să ne pună pe un scaun în faţa unui birou.

Sursa foto: www.expatica.com

24 responses to this post.

  1. […] la lectură pe: Alexandra, Cartim, Pato Basil, Vienela și pe toți ceilalți care sunt curioși să vadă ce scrie într-un […]

    Like

    Reply

  2. […] la lectură pe: Alexandra, Cartim, Pato Basil, Vienela și pe toți ceilalți care sunt curioși să vadă ce scrie într-un […]

    Like

    Reply

  3. Acesta era trecutul apropiat, este si prezentul, dar viitorul va sa fie sumbru. De plumb,

    Like

    Reply

  4. Frumos și rar lucru să îți exprimi recunoștința față de un om care te-a ajutat. Felicitări, Alexandra !
    Eu fac parte din generația celor care primeau automat un loc de muncă după terminarea facultății și numai dacă nu le convenea locația își luau negație și își căutau singuri un post care să le convină. Așa am ajuns să lucrez întâi la o grădiniță😀 După cei trei ani de stagiatură obligatorii am dat definitivatul, iar după un alt an reușeam la concursul pentru București. Vremuri grele, dar frumoase și nici pe departe cu atât stres ca în perioada actuală. Mă bucur mult că te-ai descurcat așa de bine. Doamna Gianina merită recunoștința ta, căci te-a ajutat să realizezi ceea ce visează în zadar milioane de tineri în România: o slujbă decentă, bine plătită.
    Spor la muncă și să ai zile frumoase !

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 8, 2013 at 10:33

      Nu am prins vremurile acelea dar mi s-a povestit despre ele. Tind să cred că era mai bine pe atunci.
      Mulţumesc frumos!
      O duminică plăcută!

      Like

      Reply

  5. Mda. Citind articolul tau nu pot sa nu ma gandesc si la mine care sunt intr-o situatie destul de disperata. Dar tot mi se contureaza in minte un aspect destul de important si anume enorma diferenta dintre sansa de a locui la oras si ghinionul de a locui la tara atunci cand iti cauti loc de munca.
    E un semnal de alarma, nu cred ca sunt singura in situatia aceasta dar eu vad si incerc sa ,,tip” poate aude cineva de sus si ii va da de gandit. Ei na, zic si eu nu ca ar auzi cineva din conducerea tarii!!!🙂 si doamne fereste ar lua atitudine sa rezolve asemenea probleme.
    Experienta in munca am, scoala am, copil la care trebuie sa ii asigur mancarea am,dar nu am pile care sa ma ajute sa imi gasesc job.
    Cand mai aud pe cineva ca de munca este dar trebuie sa cauti imi vine sa il iau la palme, sincer. Asa ceva era valabil inainte de criza dar acum dupa aceasta criza lucrurile pe piata muncii nu mai sunt deloc la fel. Inainte, da, imi depuneam CV-ul si eram selectata fara interventii, pile, etc. Acum sincer daca nu ar fi copilul langa mine fie el si de 3 anisori, cred cu tarie ca as ajunge la ceea ce spuneai tu -depresie. Dar asa ma mai iau cu ingerasul si merg mai departe.
    Sa fac referire si la celalalt aspect mediul urban- mediul rural.
    Eu de ex locuiesc la o distanta acceptabila sa fac naveta, adica 60km de Iasi. As putea face naveta sa zic pana la urma decat sa stau acasa; la urma urmei accepti si un job mai departe de casa. Dar cand scriu in CV domiciliul nici un angajator nu ma baga in seama. Nu imi ramane pe viitor decat sa mint !
    In zona mea locuri de munca sunt dar nu am pilele necesare si uite asa prin primarie sau alte institutii chiar si firme private ajung sa angajeze fara concurs si chiar persoane total nepotrivite. Cum ar fi: bibliotecarul din primarie a aparut pur si simplu fara concurs; o farmacista a ajuns asistent manager, etc.
    Iar cat priveste idea de a ma muta la oras sincer chirie plus cheltuieli rezulta mai mult decat cheltuiala cu naveta; si la urma urmei aici imi este domiciliul …la tara. Economia romaneasca nu ne permite ca in alte tari sa ne relocam pentru job.
    Deci ???!!!!!!!!!!!!!!!!!!

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 8, 2013 at 10:16

      Cei de la conducere sunt prea ocupaţi să fure ca să audă ţipetele noastre. Îi doare fix în paişpe dacă au oamenii locuri de muncă… e urât ceea ce se întâmplă şi-mi pare rău că eşti în situaţia asta. Sper să găseşti curând ceva rezonabil!

      Like

      Reply

  6. In viata nu trebuie sa lasi capul aplecat pentru ca nici nu stii cum ratezi steaua cazatoare ce-ti poate indeplini cel mai mare vis … dar nici cu capul pe sus sa nu stai, nu de alta, dar sa nu te impiedici si astfel sa complici situatia. Orizontul este foarte frumos indiferent de starea pe care o ai si exact cum orizontul n`o sa se sfarseasca niciodata oricat de mult ai merge, nici sperantele nu trebuie sa-si gaseasca sfarsitul😉 Eu personal imi gasesc motivatia din greutatile altora. Mereu cand incep sa derapez la vale, ma gandesc ca sunt altii ce`o duc si mai rau, iar atunci (tehnic vorbind) imi cuplez doate puntile psihice si`mi controlez derapajul ca sa revin cu brio pe drumul vietii mele😛

    Like

    Reply

  7. să înţeleg că eu am fost un norocos? nu, nu din ăla căruia să îi sufle mămica şi tăticul în fund, dar eu mi-am găsit fix în domeniul meu imediat după facultate. ce-i drept, la aceeaşi firmă am făcut şi munca pălmaşului ani buni în timpul facultăţii…

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 7, 2013 at 14:49

      Poate ai fost norocos, poate nu în toate domeniile e greu de găsit un loc de muncă. Nu contest că există şi persoane care au găsit repede şi bine, prin forţele proprii, dar predomină pilele în ziua de azi.

      Like

      Reply

      • la mine cred că a predominat munca. au văzut că ţin la tăvăleală, că nu dau înapoi , poate şi că mă duce capul…

        Like

  8. Posted by Júlia on September 7, 2013 at 14:26

    Și eu sunt în perioada de căutare a unui job. Am avut unul, dar numai pentru o perioadă de 7 luni. Mai am și un an de master… E aiurea, să tot trimiți CV-uri și să vezi că nici măcar la interviuri nu ești chemat… doar din când în când! E aiurea și să locuiești într-un oraș mic! Dar asta e… perseverență și răbdare și totul se va rezolva până la urmă!😀

    Like

    Reply

  9. Posted by Ruxandra on September 7, 2013 at 14:18

    E greu. Eu si acum ma chinui sa gasesc ceva si sa renunt la unul din cele 3 locuri de munca. E greu mai ales atunci cand ai copil mic si nu are cine sa te ajute.

    Like

    Reply

  10. Greu de tot, mai ales in Roamnia de azi, sa gasesti un loc de munca. Eu mi-am sacrificat intreaga vara si, intr-un final, cand eram cu actele de somaj pe masa, am reusit sa obtin postul mult visat. Si asta s-a intamplat pentru ca, din fericire, lucrurile nu stau chiar asa cum spunea Simona mai sus, nu, nu toate posturile din tara asta sunt aranajate. Iar dovada vie sunt eu. Sunt extrem de incantata ca reusesc sa-mi fac rost de un serviciu prin fortele proprii. Chiar daca am un salariu mic, decat somajul, tot e ceva.

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 7, 2013 at 14:09

      Felicitări!🙂 Etapa şomajului a fost grea pt mine aşa că te înţeleg. Mă bucur că ai reuşit să obţii jobul dorit! Succes în continuare!

      Like

      Reply

  11. Inceputul articolului m-a facut putin sa tremur. Chiar daca abia acum voi incepe clasa a 11-a, am in sange instinctul de a lucra. As vrea ca din primul an de facultate sa gasesc ceva de lucru, pentu a incerca oarecum sa ma auto-finantez. Poate va fi o perioada grea, insa, de multe ori in cazurile astea conteaza sa fi la momentul potrivit in locul potrivit. Sau poate sa te intalnesti cu o persoana potrivita la un moment oportun.

    Oricum, nici nu vreau sa ma gandesc ce senzatii ai avut la momentele respective.

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 7, 2013 at 12:33

      Sper să îţi găseşti ceea ce doreşti şi să nu-ţi fie greu. Nu doresc senzaţiile acelea nimănui.
      Însă nu ştiu cât de ok este să faci facultate şi să munceşti în acelaşi timp. Am multe cunoştinţe care nu dau randament la ambele. Ori au probleme la muncă din cauza stresului examenelor, ori au probleme la facultate cu restanţele din cauza programului de la muncă.

      Like

      Reply

  12. Alexandra, din păcate, în țara asta toate locurile de muncă sunt aranjate.Nu are importanță dacă tu ești de 10 ori mai calificată. De câte ori nu am strâns și eu din dinți, când vedeam că am post la 100 de km de oraș ( în condițiile în care m-am titularizat imediat după băncile școlii și am avut prima notă pe județ), iar alții cu nota 3 au post la 100 de m.
    Așa e sistemul nostru!
    În ceea ce privește opționalul pe care l-ai predat,lucrurile au stat tare urât la tine.
    Anul trecut ( pe vremea când lucram într-un cămin), aveam o profesoară care venea săptămânal la cei mici. Medita tot căminul ( undeva în jur de 200 de copii).Educatoarele strângeau banii pentru grupa lor ( cam 3 lei pentru ședința de 30 de minute) și dădeau toți banii împreună cu lista.
    Mulț succes în continuare! Te îmbrățișez cu mult drag!

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 7, 2013 at 11:28

      Eu aveam o grupă de 20 de copii. Nu veneau toţi zilnic la grădiniţă, aşa că stimabila doamnă educatoare mi-a spus să fac o listă şi în funcţie de numărul prezenţelor să le cer banii părinţilor, 20 de lei fiind maximul, dacă avea copilul prezenţă 100%. Veneam zilnic şi făceam engleza şi eram şi ajutor de educatoare.
      Iar la finalul lunii, ele puneau afişul cu 20 lei/copil şi mie îmi dădeau în funcţie de listă şi de multe ori nici pe ăia pe toţi.
      Într-una din luni am făcut varicelă şi când m-am întors la grădi, după 2 săptămâni şi le-am cerut restul de bani pe care trebuiau să mi-i dea (vreo 50 de lei), mi-au spus că au pierdut lista şi nu mai ştiu cine a dat şi cine nu.
      Au fost multe momente de acest gen, din păcate. Şi le-am înghiţit pe toate pentru că nu aveam de ales. Noroc de zâmbetele celor mici care mă convingeau să mă întorc mereu acolo.
      Şi acum îmi este teribil de dor de ei.

      Like

      Reply

  13. Eu tot am zis că tare as vrea sa-mi fac curaj odata sa scriu un articol despre zecile de interviuri pe la care am umblat și cum mi-am facut o experienta de interviu nemaipomenita, despre job-urile pe care le-am avut si tipologiile de sefi. Uneori imi vine sa rad🙂
    Oricum ai mare dreptate, un job BUN se gaseste extrem de greu și numai cine a avut job-uri diverse și destul de prost plătite poate spune asta, caci cine s-a angajat undeva, unde a cunoscut pe cineva, care a cunoscut pe cineva… aia nu se numeste “bafta” ci altfel, dar nu vreau sa-mi ridic pe nimeni în cap.
    Bravo pentru curajul de a scrie, vezi sa nu apară niste “naivi” care îți vor spune că există job la final de facultate unde iei din start mia de euro pe lună, “dacă esti bun”, multi asteapta asta. Foarte multi chiar.

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on September 7, 2013 at 11:21

      Şi încă nu am dezvăluit multe despre mini-joburile de început. Dar nu-şi mai au rostul detaliile, chiar dacă am suferit destul de pe urma lor…

      Oricum, da, sunt convinsă că există şi persoane care îmi vor spune despre cum au găsit ei job super-extra-mega bine plătit din prima. Nici nu li s-a uscat tuşul pe licenţă că au şi câştigat 1000 de euro… nu mă miră. Dar nici în ruptul capului nu ar recunoaşte că cineva i-a ajutat.

      Like

      Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: