Zâmbete şi flori

Uneori e greu, alteori e minunat şi relaxant! Să priveşti ochişorii lor tineri şi curioşi, să le răspunzi cât poţi tu de clar şi corect la repetatele întrebări, să-i ajuţi atunci când au impresia că nu se pot descurca singurei, să îi alinţi atunci când sunt supăraţi şi să le alini necazul.

Vorbesc de noua grupă de prichindei la care mă duc, cu drag, zilnic. Nu am apucat să-i cunosc foarte bine pe toţi dar sper ca, în timp, atmosfera din sală să devină din ce în ce mai relaxată. Mai sunt zile când le este dor de părinţi şi lacrimile le curg pe micii obrăjori, dar şi zile când vin la grădiniţă cu zâmbetul pe buze şi poftă de joacă.

Şi chiar dacă ajung acasă, de cele mai multe ori, epuizată, tot îmi pare că am unul din cele mai faine job-uri din lume. Prefer să fac asta de o mie de ori, decât să stau câte 8-10 ore la un birou, în faţa unui calculator. Zâmbetele celor mici mă încarcă cu energie iar inocenţa lor face ca timpul petrecut la serviciu să treacă exagerat de repede.

Şi-n plus, ai un sentiment atât de plăcut când un mic omuleţ vine spre tine, chicotind, şi-ţi oferă un buchet de flori, încât nu-ţi mai trebuie nimic altceva!

Să nu mai spun că astăzi, când mă întorceam de la serviciu, am văzut din nou oraşul împânzit de cămăşi albe şi cravate, de ghiozdane supra-încărcate şi sacouri ţinute pe braţ. Parcă abia acum simt că a venit toamna, când îi văd pe şcolari cum se întorc, entuziasmaţi, acasă. Îmi amintesc de plânsetul isteric ce m-a cuprins în prima zi de şcoală, când am văzut că toţi copiii pleacă acasă cu părinţii şi tata nu mai venea să mă ia. Dragul de el, obişnuit cu programul de la grădiniţă, a uitat că trebuia să mă ia acasă la prânz. Şi uite aşa am stat eu vreo 20 de minute în faţa porţii, la şcoala nr. 28, aşteptând să-şi amintească cineva că trebuie să mă culeagă de acolo.

Voi ce amintiri aveţi din prima zi de şcoală?