Mirosul de parfum scump şi dorinţă

Măcar o dată. Măcar încă o frântură. Ar fi ultima oară, şi-a jurat. Trebuie să o facă, trebuie să simtă încă o dată aroma sa inconfundabilă. Atunci nu a ştiut că e finalul, altfel ar fi savurat fiecare secundă de înfruptare. Mâinile îi tremură şi privirea caută un răspuns, un semn al universului, o scăpare, o soluţie. Azi-noapte nu a reuşit să doarmă. A deschis calculatorul, a încercat să îşi distragă atenţia, să ignore pofta, să alunge gândurile care îi presează fiecare secundă a vieţii dar nu a reuşit.

Fiecare acord de chitară îi aducea aminte de ultima secundă de plăcere. În fiecare scenă de film îi redescoperea mirosul şi-n fiecare text citit îi regăsea prezenţa.

bac7f85e8442239b9ddcad4f8355b893

Credea cu tărie că e îndrăgostit de ea; că e singura cale către o inimă împlinită. Nu conta că prietenii îl făceau obsedat şi-i întorceau spatele de fiecare dată când vorbea despre ea. La urma urmei, nu înţelegea de ce erau atât de supăraţi pe el. Nu vorbea aşa des despre ea; doar când îşi aducea aminte. Nu era vina lui că fiecare adiere de vânt îi proiecta în minte mirosul părului ei şi că fiecare colţ de stradă se transforma într-o mângâiere imaginară.

Nu, nu era posibil să îşi ducă viaţa până la capăt dacă nu reuşea să o mai întâlnească încă o dată. Sertarul de fotografii nu îi mai aducea nicio alinare; nici măcar şuviţa aia de păr pe care i-o tăiase când ea era prea mahmură ca să-şi mai dea seama. Nu mai voia doar o privire de la distanţă, doar o întâlnire întâmplătoare în staţia de autobuz, în care el să-i spună “salut” iar ea să-l înţepe cu ochii ei mari şi reci. După noaptea aceea îmbibată în dansuri senzuale, lămâie, alcool şi pasiune dezlănţuită, nu îşi mai imagina o reîntoarcere la obiceiurile anterioare. Pragul fusese trecut, bariera înlăturată şi trupurile unite într-o culme a plăcerii.

Iar ei nu înţelegeau. De ce nimeni nu îl înţelegea? Nici măcar prietenul cel mai bun din copilărie. Îndrăznise chiar să-l numească dependent şi să-l invite la un film care ar fi trebuit să-i deschidă ochii. Cum ar fi putut o comedie despre dependenţa de sex să-l “trezească la realitate”? Asta a fost expresia folosită de el. Ce realitate? Despre ce realitate vorbea acest individ care pretindea a fi fratele său de suflet? De ce nu înţelegea că într-o lume de tentaţii, el o alesese pe ea. O urmărise doar cu privirea timp de câteva luni bune, îi analizase fiecare mişcare şi-i cunoştea fiecare grimasă. Ştia că dimineaţa la 7.25 iese pe uşa blocului, se uită naiv spre cer şi coboară treptele, rugându-se să nu-şi piardă echilibrul pe tocurile de 10 cm. Ştia că urcă într-un taxi şi pleacă, forţându-şi un zâmbet de încurajare. Ştia şi unde se duce, dar prefera să ignore acest aspect. În imaginaţia lui, trupul ei nu era făcut decât pentru mâinile lui. O aştepta cu aparatul de fotografiat în fiecare seară, căci ştia că la ora 20.05 (cu sau fără câteva secunde) avea să coboare dintr-un alt taxi, în faţa scării, cu pantofii în mână şi portofelul un pic mai greu. Urca în bloc şi după o oră şi 45 de minute, cobora din nou. Mai senzuală, mai provocatoare, mai dezbrăcată. Lua un alt taxi şi se îndrepta spre clubul ei favorit. Acolo era atât de uşor să o privească, pentru că nu era singurul care o făcea.

Şi-n seara aceea de aprilie, o făcuse mai bine ca oricând. Ea îl observase şi-i oferise un pahar de nu-mai-contează-ce. Fusese atât de uşor apoi să ajungă amândoi la el acasă…

Nu mai putea să rabde! Trebuia să o vadă din nou, să o atingă, să o sărute, să îşi lipească nasul de sânii ei goi şi să-i şoptească secretul, să-i strige disperarea. Era dependent de amprenta ei pe coapsele sale. Era dependent de mirosul de parfum scump şi dorinţă. Era depdendent de sunetele pe care le scotea atunci când durerea se îmbina cu plăcerea. Era dependent de buzele ei cărnoase, de sânii ei mici, de firele ei de păr pe pernă, dimineaţa.

Se încălţă cu primii pantofi pe care îi găsi pe hol. Nici nu mai conta dacă erau amândoi la fel. Alergă apoi spre parcul unde ştia că se relaxează ea, sâmbăta, la orele 16.00 şi aşteptă.

16.05

16.08

16.15

16.25

16.25 şi 10 secunde.

Nu putea fi adevărat! Unde e? De ce nu vine? CE s-a putut întâmpla cu ea? O fi cu altul? Cu un oarecare care a convins-o că o oră de relaxare pe o bancă, într-un parc, nu e pentru ea? O fi vreun oarecare pe care ea îl iubeşte? Nu se poate să-l iubească! Iubire nu… orice putea să le ofere celorlalţi bărbaţi dar iubire nu… Nu, Nu!

16.30

16.45

17.00

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2013.

Sursa foto: behance.net

10 responses to this post.

  1. Posted by Cecilia L. on October 13, 2013 at 20:08

    Superba povestea! Te pup.

    Like

    Reply

  2. parca ai fi rupt o pagina dintr-un roman si ai lipit-o aici, imi place mult🙂

    Like

    Reply

  3. Inspirata poveste! Si putin trista…

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: