Ştampila neagră

Din fericire nu lucrez la birou. Am aprins deja câteva lumânări pentru norocul acesta pe care îl am. Nu cred că aş putea să stau toată ziua pe un scaun, în faţa unui calculator şi să mă îngrop în hârtii; deşi marea majoritate a timpului liber mi-o petrec tastând, în faţa calculatorului. Dar asta e cu totul altă poveste. Scrisul mă unge la sufleţel!

Stampers_Sea_Life_12_1663

Însă, îmi amintesc de vremurile când eram cât un bidon de bere şi mergeam la mama la serviciu. Eram fascinată de toate obiectele de papetărie, registrele, chitanţierele şi ştampilele de pe biroul său. Stăteam zeci de minute să le aliniez frumos în partea dreaptă a biroului; ca apoi să îmi schimb părerea şi să le mut pe toate în partea stângă, spre amuzamentul copios al mamei. Şi ştiu că atunci îmi doream foarte mult să am şi eu un mini-birou, câteva mini-registre, un telefon gălbui cu fir cârlionţat şi multe, multe mini-ştampile.

Iar scumpa mea mamă făcea tot posibilul, de fiecare dată, să-mi facă pe plac. Doar eram o fată cuminte, ce jucăriile mele pufoase! Însă mini-ştampilele colorate, cu tot soiul de personaje, au apărut mult mai târziu. Şi ce era să facă mama până la invenţia lor, dacă nu să-mi facă rost de o ştampilă adevărată?!

Rubber stamsDrept urmare, într-o zi, când abia ajunsesem acasă de la grădiniţă, o văd pe mama că intră la mine în cameră cu un zâmbet mare pe buze şi o privire “curioasă” (“Mami, de ce te uiţi aşa curios la mine?”). A venit lângă mine şi mi-a spus aşa cum îmi mai spune şi acum, înainte de a-mi dezvălui câte o surpriză: “Pupă-mă!”. I-am sărutat obrajii şi m-am aşezat cuminte pe canapea, privind-o cu nişte ochi asemănători motanului din Shrek.

Şi atunci a întins mâna şi a desfăcut pumnul. O ştampilă neagră, din lemn, îmi apăru în faţa ochilor şi nu mai dură mult până vecinii aflară şi ei despre asta.

Mama jură şi acum că nu m-a mai văzut niciodată atât de fericită, nici chiar când l-am întâlnit pentru prima oară pe Moş Crăciun şi avea un sac întreg de jucării numai pentru mine. Spune că zile întregi am tot trântit ştampila de fiecare hârtie pe care o întâlneam în cale (aşa cum văzusem eu că “fac toate doamnele, la mami la birou”), trăind cu impresia că ştampilatul documentelor este una din cele mai mari responsabilităţi pe care le poate avea cineva.

Problema o aveam noaptea, când mama îmi stingea lumina şi eu nu voiam să mă culc, deoarece mai rămăseseră câteva foi neştampilate. Atunci mi-aş fi dorit să fi existat o ştampilă cu tuş fosforescent, să ştiu şi eu dacă am nimerit hârtia sau am dat pe lângă!

Nu ştiu dacă s-a inventat aşa ceva încă (o să arunc un ochi în magazinele online de ştampile), dar eu aş pune-o pe lista cu “lucruri musai de făcut”; cine ştie câte fetiţe ca mine se vor mai naşte cu o pasiune aiurită de a ştampila orice prind, chiar şi noaptea?!

P.S: aruncând un ochi pe ştampilele Trodat, am constatat că devin melancolică şi parcă aş mai ştampila câte ceva. Abia aştept să am o fetiţă!

Articol scris pentru SuperBlog 2013!

Sursa foto: pinterest.com

2 responses to this post.

  1. Ce mamica grijulie si draguta ai🙂

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: