Întâlnire cu amintirea

O văd din nou, de câteva zile încoace. Închid ochii, trag aer în piept şi o văd. Aleargă veselă printre leagănele colorate, ce scârţâie în bătaia vântului şi se opreşte din când, în când, aruncându-mi câte o privire şugubeaţă. Părul ei blond străluceşte delicat, mângâiat de razele soarelui, ochii ei mari şi castanii caută veşnic surse de ghiduşii iar zâmbetul nu îi părăseşte figura, decât atunci când mai alunecă pe câte un fir nărăvaş de iarbă şi ajunge cu nasul lipit de pământ.  Dar chiar şi atunci se ridică, se uită repede în stânga şi-n dreapta, să nu o fi văzut cineva în culmea umilinţei sale, se scutură şi aleargă mai departe, cu acelaşi zâmbet inocent pe buze.

Mă ignoră câteva minute apoi vine spre mine şi-mi sare în braţe. Îmi sărută obrajii şi se aşează pe genunchii mei.

– Mi-a fost dor de tine!

– Eu îţi simt lipsa în fiecare zi. Credeam că nu m-ai văzut mai devreme…

– Te-am văzut, dar ştiam cât de mult îţi place această amintire şi te-am lăsat să o mai savurezi un pic.

– Mi-e dor de leagăne şi chicoteli!

– Cine ţi-a spus că nu te poţi da în leagăn şi acum? Ia-ţi iubitul de mână şi spune-i că vrei să fiţi copii din nou! Cine te opreşte?

– Viaţa…

– Ce prostie!

– Mi-e dor de copilărie şi de jocurile sale!

– Le joci şi acum, dar fără să-ţi dai seama.

– Cum aşa?

– Gândeşte-te la serviciul tău! Când erai mică, îţi aliniai toate jucăriile de pluş pe canapeaua din sufragerie şi îi botezai cu nume şi prenume. Apoi scoteai un caiet dictando, o riglă, un creion şi un pix albastru şi concepeai un catalog. Făceai prezenţa şi îl atenţionai pe Iepurilă că dacă nu face linişte, îl vei controla la caietul de teme. Se isca atunci o adevărată urzeală între el şi colegul său de bancă. Îţi ignorau amândoi avertismentul şi ajungeau să fie ascultaţi la ştiinţe şi matematică. Treceai apoi la ora de dictare şi alegeai un fragment din Ion Creangă. Ursul mare şi roşu făcea prea multe greşeli şi te durea sufletul când îi puneai câte un insuficient, dar o făceai spre binele lui. Trebuia să înveţe cândva!

– Cât de mult îmi plăcea să mă joc de-a profesoara!

– Şi acum?! Iepurilă s-a transformat într-un băieţel de 3 ani, care aleargă mereu prin sala de clasă şi se foieşte în timp ce tu prezinţi animalele domestice în limba engleză. Ursul mare şi roşu există şi el în pielea unui copilaş de 5 ani, care are dificultăţi în a ţine creionul în mână. Ficţiunea a devenit realitate. Jocul a îmbrăcat haina seriozităţii. Şi ştii care e diferenţa care ţi-a umplut sufletul de bucurie încă din prima clipă?

– Care?

– Atunci când ai luat catalogul şi ai strigat primul nume, neinventat de tine, cineva a spart liniştea şi ţi-a răspuns. O mânuţă firavă a fost ridicată şi un “prezent” ţi-a gâdilat timpanul şi mândria.

– Da, ai dreptate!… Şi totuşi mi-e dor de “Şotron”, de “Baba Oarba”, de “Elasticul” şi chiar şi de “Ştafeta” de la orele de educaţie fizică.

– Ştafeta s-a transformat în muncă de echipă, la serviciu. Baba Oarba este fiecare alegere pe care o faci, fiecare drum pe care îl alegi, neştiind ce va urma. Elasticul îl sari de fiecare dată când în calea ta apare un obstacol şi trebuie să faci în aşa fel încât să-l depăşeşti, fără să încalci regulile. Iar Şotronul l-ai redescoperit recent în cuvintele lui Julio Cortazar, lecturând volumul său cu aceeaşi sete cu care săreai, într-un picior, în pătrăţelele colorate pe asfalt.

– Cortazar…da. Am şi regrete, ştii?!

– Nu ar trebui să ai, dar spune-mi-le!

– Unul dintre ele e că nu am citit mai mult în copilărie. Aruncam cărţile cât colo sau le mâzgâleam. Dar, de fapt, tu ştii asta…

–  Ştiu… dar şi cărţile sunt mai captivante acum. Ce urma pe lista ta de citit? Jocurile Foamei parcă, nu?

– Da, mi-a fost recomandată de atâtea ori încât mi-e ruşine că încă nu am citit-o.

– Vei avea timp…

– Măcar pentru asta, dacă pentru jocuri nu.

– Te joci, draga mea. Te joci în fiecare zi! Joci cartea cea mare atunci când simţi că este momentul propice şi reuşeşti de fiecare dată să-ţi îmbrăţişezi visele! Joci cu cărţile pe faţă de fiecare dată şi nu te ascunzi după un deget, indiferent de situaţia în care te afli! Şi joci ţonţoroiul de fiecare dată când primeşti o veste bună, de parcă anii nu ar fi trecut niciodată peste tine.

– Da…

– Şi mai e ceva!

– Ce?

– Ai învăţat să alegi jocurile potrivite personalităţii tale.

– Adică?

– Adică niciodată nu ai jucat pe cineva pe degete ca să-ţi atingi scopurile. Deşi te-ai jucat cu focul de câteva ori bune, ai învăţat ce frige şi ce nu şi ştii de ce să te fereşti de-acum înainte. Şi cel mai important, nu ai jucat niciodată teatru când a venit vorba de sentimentele tale, chiar dacă asta a însemnat să rişti ca inima ta să fie călcată în picioare. Nu ţi se pare suficient?

– Acum că mă gândesc mai bine, ba da. E suficient! Ce înţeleaptă eşti pentru o fetiţă atât de mică!

– Sunt doar o amintire a copilăriei tale, care te ajută să-ţi pui în ordine gândurile, ştii prea bine! Aşa că să ne luăm rămas bun pentru o perioadă. Visele sunt făcute pentru a fi îndeplinite aşa că lasă visatul cu ochii deschişi! Treci la fapte şi aminteşte-ţi de jocurile pe care le-ai învăţat până acum dar nu uita să fii pregătită şi pentru unele jocuri mai noi. Şcoala de luptă a vieţii te învaţă în fiecare zi câte ceva, trebuie doar să caşti ochii şi urechile!

– Te pup fetiţă dragă, amintire dragă. Îţi mulţumesc!

Mi-a făcut ştrengar cu ochiul şi a fugit, din nou, spre leagănele colorate care scârţâie în bătaia vântului. Acum nu îmi mai este teamă. Dar când îmi va mai fi, ea va veni din nou să mă liniştească. Trebuie doar să închid ochii şi să trag aer în piept. 

Acest text a fost scris pentru proba 11 – Superblog 2013.

Sursa foto: pinterest.com