Voce şoptită, priviri şi emoţii

Mănuşi dantelate, glezne subţiri şi priviri curioase. Un tablou, plasat inspirat pe un perete central, atrage atenţia câtorva invitaţi. Fiecare dintre ei încearcă să găsească bijuteria pe care a ascuns-o pictorul, printre culori hipnotizante şi personaje născute din acuarele. Miros de brandy şi sunet cristalin de pian. O voce caldă vibrează versuri, atingând suflete şi unind paşi. Ochii ei te urmăresc pretutindeni şi-ţi dai seama din zâmbetul ei permanent, că eşti mai mult decât binevenit.

Strângeri de mână la intrarea în hol. Discuţii aprinse, îmbibate în fum,  în jurul unui birou de lemn masiv. Paşi de dans ce plutesc pe acorduri fine în mijlocul salonului. Nu ai spune că e o petrecere, pentru că petrecerile de acest gen au apus de prea mult timp. Au mai rămas vii doar în amintire şi în imaginaţie. E un scenariu de film.

Îmi fac curaj şi trec de pragul intrării principale. Strâng puternic invitaţia în mână şi mă rog să fie şi el aici. Gazdele sunt în colţul din dreapta şi mă privesc întrebător. Nu mă cunosc. Nu au de unde.

– Ai venit! aud şoptit în ureche şi simt o atingere catifelată pe umărul meu gol.

– Ţi-am promis…

– Să dansăm!

Nu apuc să răspund că deja îmi simt talia îmbrăcată de braţul său puternic şi gâtul mângâiat de respiraţia sa tremurată. Aşa a fost de fiecare dată: nu m-a lăsat să mă împotrivesc, nu mi-a dat ocazia să îmi doresc altceva în afară de ceea ce îşi dorea el pentru mine. Felul în care mă privea nu mai avea nevoie de niciun argument.

Mă pierd în senzualitatea clipei, în căldura dansului şi-n provocarea de a nu-i pica, fără suflare, în braţe. Deşi, de fiecare dată când pleacă simt că aerul devine, brusc, mult prea puţin, prezenţa lui îmi absoarbe orice urmă de vlagă. Mă cucereşte, mă stăpâneşte, mă domină!

– Cei din spatele tău, care te privesc de când ai intrat, sunt prietenii mei cei mai buni… rupe el liniştea, care mă trimisese deja în prea multe tărâmuri fantastice.

– Am emoţii!

– Nu ai de ce… dacă vor vedea ceea ce am văzut eu în sufletul tău, vei fi în regulă.

– Şi ţie ţi-a luat ceva timp.

– Şşş… s-a terminat melodia. Uite-i că vin spre noi!

– Vvai…

– Şşş! Bună seara, dragii mei! Vreau să v-o prezint pe…

Nu mai auzeam ce spunea. Încercam să-mi menţin zâmbetul simplu şi să nu dau în caraghios, deşi genunchii refuzau să mă asculte şi tremurau de parcă ar fi simţit, brusc, umbra unor colţi de câine sălbatic. Am întins mâna teleghidat şi am încercat să scot două vorbe care să sune cât de cât logic. Nu am reuşit dar ei au râs şi m-au îmbrăţişat, pe rând. Erau ca o familie pentru el şi nu aveai nevoie de note de subsol pentru a realiza asta.

Ne-am aşezat toţi pe o canapea şi am servit câte un pahar. Nu am schimbat politeţuri banale şi întrebări la care nu-ţi doreşti să afli răspuns. Au fost sinceri, dezinhibaţi, dornici de a mă cunoaşte şi de a se lăsa cunoscuţi. Şi totuşi ceva în privirea lor îmi părea suspect…

După ce în scrumiera de cristal s-au mai strâns câteva mucuri de ţigară, o femeie înaltă, cu păr lung şi castaniu, s-a ridicat de pe canapea şi a cerut să se oprească muzica. A traversat uşor, apoi, întreaga sală, pentru a ajunge în dreptul unei măsuţe transparente, pe care era aşezată o cutie muzicală. S-a aplecat încet şi a apucat-o cu ambele mâini. S-a întors la fel de încet, de parcă ar fi vrut să prelungească aşteptarea şi să înteţească suspansul. Am simţit o privire şireată cum mă înţeapă în tâmplă şi am lăsat capul în jos.

Femeia înaltă şi cu părul lung, castaniu, s-a aşezat lângă mine şi mi-a zâmbit. A deschis cutia muzicală şi mi-a mângâiat genunchiul drept, parcă pregătindu-mă pentru ce avea să urmeze. Pe cutie era inscripţionat Luxurygifts.ro. Era cel mai căutat lanţ de magazine, specializat în cadouri de suflet. Iar în momentul acela, sufletul meu rezona perfect cu emoţia ce plutea în jurul acelui obiect deosebit.

– Dansezi? am auzit dintr-odată vocea lui. Era pentru prima oară când mă întreba şi nu îmi afirma ce urma să facem.

– Da!

– Bun răspuns. Ţine-l minte!

– Poftim?

M-a condus în mijlocul ringului şi şi-a unit obrazul rece de urechea mea dreaptă. Toate privirile erau aţintite asupra noastră şi emoţia se citea în ochii tuturor. Oare numai eu nu înţelegeam de ce? Ştiam că e un moment special şi că dansăm numai noi, pe un cântec ascuţit al unei lebede aurii.

– Vrei să fii soţia mea? am auzit, din nou, vocea sa şoptită în ureche şi am simţit cum inima mea a încetat să bată pentru o clipă. Ştiam că soiul acesta de cerere se face într-un genunchi, tare şi răspicat şi “da-ul” e însoţit de câteva aplauze ale rudelor şi prietenilor, sau poate ale unor străini ce treceau întâmplător pe la raionul de băuturi alcoolice. Şi are sens! Pentru că poţi să explodezi într-un “DA!” fericit, fără ca lumea din jurul tău să creadă că ai luat-o razna. Dar acum, doar eu ştiam ce se întâmplase, iar restul lumii ne privea în continuare, la fel de curios. Ce trebuia să fac? Să-i şoptesc? Să ţip? Aş fi şoptit dacă sunetele nu ar fi fost atât de nerăbdătoare să iasă cu surle şi trâmbiţe din gâtlejul meu, dar…

– DA! Vreau să fiu soţia ta!

O îmbrăţişare, un sărut lung şi apăsat. O mână trecută prin păr şi o energie vibrantă în jurul nostru. A plouat cu aplauze şi cadouri şi ne-am simţit captivi într-un peisaj de basm, din care nu voiam să ne mai desprindem niciodată.

Şi nu ne-am mai desprins…

Acest text este scris pentru Superblog 2013.

Sursa foto: luxurygifts.ro