Genunchii ei, genunchii mei

fbd5dd32949d209e928151d7568450a5

“Vreau cu rochiţăăăăăăă!” îmi mai spune câteodată o fetiţă, la grădiniţă. Oricât aş încerca eu să o conving că în ghiozdănelul ei nu se află nicio rochiţă, ci doar o pereche de pantaloni şi o bluză cu Hello Kittiy, ea bate din picioruşe şi-mi spune că vrea să o îmbrac în rochiţă.

De cele mai multe ori reuşesc să scot în evidenţă calităţile bluziţei pe care o are în ghiozdănel şi mica domnişoară cedează dar se întâmplă uneori să nu îmi iasă magia. Atunci lacrimile îi curg pe obraji şi îmi vine să îi confecţionez pe loc o rochie, doar ca să nu o mai văd/aud plângând.

Şi-mi aduce aminte de mine, atunci când eram puţin mai înaltă ca noptiera. Îmi plăceau la nebunie rochiţele. Dar nu ale mele. 

Profitam de orice moment în care mama nu era pe fază şi dădeam buzna la ea în dulap. Îmi aşezam frumos un scăunel în faţa zecilor de umeraşe, mă urcam pe el şi mă uitam atent la cele câteva rochii de ocazie pe care le avea acolo.

Staţi fără nicio grijă, că asta nu era tot!

Dacă rămâneam cu privitul, nu se necăjea nimeni. Însă, eu, ambiţioasă, doream să le şi “văd mai de aproape”. Drept urmare, le luam din dulap, le aşezam pe pat şi alegeam măcar două pe care să le şi probez.

Se întâmpla ca mama să fie norocoasă, de multe ori, şi să mă prindă la timp; adică înainte de a mă încurca în dantele, năsturei şi mâneci poziţionate greşit (din punctul meu drăcos de vedere). Dar avea şi ghinion din când în când şi mă găsea în faţa oglinzii cu una din cele mai frumoase rochii de seara din mica sa colecţie: cea neagră, până la genunchi (ai ei, bineînţeles) şi cu fundă la spate.

Acum, când îmi aduc aminte, apreciez calmitatea de care dădea dovadă şi felul în care îmi spunea: “Tot ale tale vor fi, atunci când vei creşte mare! Dar atunci nu le vei mai dori…”. Alte mămici poate ar fi reacţionat isteric, cu săptămâni de pedeapsă şi palme aplicate în direcţia posteriorului, mai ales dacă s-ar fi întâmplat ceva cu preţioasa rochie. Ea, însă, mă dojenea din priviri.

Şi a avut dreptate, acum am propriile mele rochii; chiar şi una neagră, cu fundă la spate şi până la genunchii mei. 

P.S: şi pentru că tot vorbim de rochii, vă las un mic bonus:

Sursa foto: pinterest.com

9 responses to this post.

  1. Păcat că nu toate fetele rămân cu plăcerea de a purta rochii. Când sunt mici toate le iubesc, dar după o vârstă le dă pe o pereche de jeans😦

    Like

    Reply

  2. […] 41 – Alexandra – pandantivul placat cu […]

    Like

    Reply

  3. Va invitam sa sustineti un proiect cultural pentru copii. “Povestea lui Jester” este un site de unde puteti descarca gratuit povesti bogat ilustrate si cu texte accesibile varstei. Cu ajutorul unei imprimante obisnuite obtineti o colectie de carticele numai bune de citit si de colorat. Textele si ilustratiile sunt puse la dispozitie de scriitori, traducatori si ilustratori profesionisti care sustin acest proiect din entuziasm si daruire.

    Va rugam sa ne vizitati siteul si sa ne sprijiniti descarcand povesti. Adresa proiectului este http://www.povestealuijester.ro . Va multumim.

    Like

    Reply

  4. copiii…mereu dulci!tare bucuroasa as fi sa intalnim si la oamenii mai macar putin din puritatea lor:(…

    Like

    Reply

  5. Posted by CITRO on November 26, 2013 at 19:56

    Jignesti profund fotbalistii cand il adaugi pe Gigi Becali la categoria asta. Ala e oier nu fotbalist. Si proprietar de club de fotbal e drept. Dare asta nu te scuza.
    De fapt e si nitel puscarias in acest moment, dar asta se pare ca e de bine…:D

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: