Dorință de Crăciun

M-am trezit buimacă în dimineața aceea. M-am desprins cu greu de visul ce-mi luminase gândurile și am lăsat soneria telefonului meu să mă readucă cu picioarele pe pământ. Am zâmbit când am deschis ochii. Nu știu de ce; poate pentru că cineva acolo sus a știut că va fi singura mea șansă de a zâmbi în ziua aceea.

Trecuseră două săptămâni de când în apartament răsuna doar vocea mea. Mă obișnuisem cu singurătatea, cu spălatul vaselor cu apă rece, cu singura încăpere încălzită suficient cât să-mi fie bine cu un singur pulover pe mine. Mă obișnuisem să îi aud vocea mamei doar prin telefon, să o încurajez și să-i readuc speranța. Și mă obișnuisem și cu gândul că tata nu va veni prea curând acasă și că va mai sta ceva timp între pereții reci ai spitalului din Iași. Dar eram încă optimistă. Și așteptam prima ninsoare și Crăciunul, cu ochii lipiți de geam și inima cât un purice.

Împodobisem bradul în seara precedentă. Îmi turnasem un pahar de vin roșu și cu câteva acorduri bune ce răsunau în boxe, am reușit să aranjez un mic brad artificial, în speranța că le va bucura privirea alor mei, când se vor întoarce acasă. Îmi imaginam cum voi auzi soneria și voi sări ca arsă din scaunul meu, de la birou; cum inima îmi va bate prea repede și emoțiile îmi vor îneca glasul. Mă vedeam deschizând ușa și văzându-i pe amândoi, de mână: ea cu ochii obosiți dar fericită și el palid și slăbit, dar cu dorința de a lupta în continuare și cu zâmbetul larg pe buze. Mă vedeam îmbrățișându-i puternic, exclamând către ea „Bine ați venit!” și către el „Ți-am zis doar că va fi bine!”.

Dar gândurile nu au de-a face întotdeauna cu realitatea. Oricât de încrezător ai fi în legea atracției universale, uneori Universul ți-o mai dă și peste ochi. 

Am răspuns la telefon în dimineața aceea și multe zile, apoi, mi-am dorit să nu o fi făcut. Ce-ar fi fost să mai fi trăit în ignoranță câteva zile, să mă mai fi bucurat de luminițele colorate din brad, de care eram așa mândră cu o seară înainte; să mai fi ascultat un colind, să mai fi ciocnit un pahar și să mai fi scăpat un hohot de râs?!

Am răspuns „Da, vino, te aștept!” unei a doua mame, nana mea, și i-am deschis ușa câteva minute mai târziu. Am poftit-o înăuntru, chiar de știam că nu e tocmai încălzită bucătăria și am întrebat-o dacă ar dori o cafea. Dar privirea ei mi-a spus totul. Am luat loc pe scaun și am ascultat; am auzit cerul cum se prăbușește peste mine și am simțit cum rămân fără oxigen. Am încercat să plâng dar șocul nu îmi permitea. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să tac. Să tac și să privesc în gol. Nici măcar nu cred că mă gândeam la ceva anume. Doar priveam în gol și tăceam.

Nu știu cum mi-am făcut bagajele atunci, cum m-am îmbrăcat și cum am ieșit pe ușă, lăsând apartamentul mai gol cu o persoană. Nu știu când am ajuns la nanii mei acasă, nu știu dacă le-am mulțumit pe atunci așa cum ar fi meritat. Nu au vrut să mă lase singură, după ce îmi dăduseră vestea că tata nu va supraviețui cancerului ce a recidivat. Mi-am făcut speranțe și le-am pus întrebări, încercând să mă agăț de orice urmă de șansă care ar fi putut însemna că el va rămâne printre noi. Nu-mi puteam imagina o lume în care tatăl meu nu mai trăiește. Și oricât de multă căldură sufletească am primit atunci din partea lor, mă simțeam tot mai goală pe secundă ce trecea. Mă simțeam epuizată, seacă, neputincioasă. Voiam să găsesc eu o soluție și să-l salvez. Căutam în disperare răspunsuri și șanse, pe internet, pe forumuri, pe bloguri și mă îmbărbătam prin poveștile altora, povești cu chimoterapie și final fericit.

Prima zăpadă de anul acesta m-a purtat în brațele acestui episod din trecut și m-a îndurerat poate mai tare decât atunci când l-am trăit. Poate viața nu ar fi atât de grea dacă amintirile nu ar cântări mai mult decât prezentul. Prezentul trece într-o clipă, pe când amintirile rămân pentru totdeauna. Și acum un an, pe vremea asta, mă rugam pentru o minune. În timp ce oamenii se înghesuiau prin magazine, eu mă închisesem între patru pereți și, mai rău, mă închisesem în mine.

Așa că anul acesta, chiar dacă nu mă mai rog pentru o minune, mă rog pentru multă sănătate mie și celor care mă înconjoară, real sau virtual: familiei, prietenilor, cititorilor blogului meu, colegilor și străinilor. Și dacă ei mai au și alte dorințe, sper să li se îndeplinească!

Dacă te uiți în dreapta și vezi lângă tine un suflet cald, apucă-l de mână și nu-i mai da drumul! Dacă împodobești bradul alături de familia ta numeroasă, oprește-te pentru o secundă și admiră-i pe toți, înfruptă-te din zâmbetele și vorbele lor! Sărută-le obrajii tuturor celor pe care îi iubești și profită de fiecare clipă petrecută alături de ei! Urează-le sărbători fericite, oricât de stupide ți s-ar părea mesajele și felicitările  siropoase de Crăciun! Nu lăsa momentele frumoase să treacă prea repede pe lângă tine, pentru că ele contează cel mai mult! Și atât.

Sărbători fericite tuturor!

Sursa foto: pinterest.com