Deschide ochii și închide portofelul!

De unde și până unde au impresia unele specimene din învățământ că, odată cu diploma, primesc o doză de invincibilitate în fața „omului de rând”? Oare nu le sparge capul ideea briliantă de  a umili copiii și părinții, doar pentru că ei țin catalogul și stiloul în mână?

Timp de două săptămâni, cât a fost vacanța de iarnă, m-am lipsit de doza zilnică de știri. Și când am deschis televizorul, apoi, am rămas cu gura căscată.

Nu sunt naivă, știu de când eram pe tricicletă cum stă treaba cu cadourile pentru educatori/învățători/profesori, în preajma sărbătorilor, la început sau și sfârșit de an școlar. Îmi amintesc și de fondul școlii, fondul clasei, de băncile înlocuite cu pupitre noi, de perdelele schimbate în fiecare an, de postament, catedră, dulapuri, de planșele albastre și țiplate cu Ion Creangă și Mihai Eminescu, de bancnotele pentru gardian, pentru noi mingi de fotbal, saltele și alți cai verzi pe pereți. Să nu mai zic și de sutele (da, sutele!!) de culegeri, reviste și cărți pe care le-am cumpărat de-a lungul anilor, pentru un punct în plus la notă și, din an în Paște, câte un zece care să ridice media.

Am cumpărat și cadouri. Uneori am strâns bani cu colegii mei și am cumpărat unui profesor/diriginte un cadou deosebit, pe care nu ne-am fi permis să îl cumpărăm individual. Alteori, mi-a fost drag să îi fac eu, singură, un cadou, unui profesor pe care l-am admirat. Dar niciodată nu am primit mustrări pentru gestul pe care l-am făcut. Nu s-a trezit niciun stimat dascăl să comenteze că nu-i convine stiloul pe care i l-am cumpărat lui sau buchetul de flori pe care i l-am oferit directoarei.

Și când am văzut știrea cu învățătoarea nemulțumită de cadourile pe care le-au cumpărat părinții, de Crăciun, mi-am zis că deja se depășește orice limită a bunului simț.

Cadourile le face fiecare după cum simte. Dacă eu consider că e suficient să-i ofer profesorului de sport un deodorant și profesoarei de germană o eșarfă, nu există om pe lumea asta care să aibă dreptul să îmi conteste părerea. Sunt banii câștigați de mine și cumpăr ce consider eu că VREAU (și NU TREBUIE) să ofer.

Când îți înscrii copilul la școală nu semnezi nicio hârtie cu suma pe care trebuie să o scoți din buzunar pentru cadouri de Crăciun. Dar mulți nu conștientizează acest aspect. Sunt prea mulți părinți care se tem de furia profesorilor; prea mulți părinți care se gândesc la „situația în care va fi pus copilul” dacă nu aruncă cu bani în profesori. De ce? De ce să aibă profesorul posibilitatea de a se răzbuna pe copil, dacă tu nu îi oferi un lanț de aur de Crăciun? De ce să îi permiți asta?

Tot respectul pentru mama care a avut curajul să facă publică înregistrarea! Și un val de huiduieli pentru părinții care au spus „sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”! Da, sunt banii tăi, stimat maimuțoi-crescut-în-puf-care-se-șterge-cu-euro-la-poponeț, dar cam cât de puternic și superior ești tu dacă permiți altcuiva să-ți impună ce să faci cu ei?!

Sper din tot sufletul ca Dana Blându să părăsească învățământul, căci niciun copil nu merită să aibă parte de înțelepciunea ei balcanică. Și mai sper ca și restul părinților să deschidă ochii și să închidă portofelele; să lase teama deoparte și să lupte până la capăt pentru copiii lor. 

Eu am avut sprijinul mamei în povestea cu profesorul de matematică și banana dar au fost colegi de-ai mei care nu au avut așa ceva. Țin minte cum am zâmbit sarcastic în momentele acelea, când stimabilul nu ne scotea din proști, care nu vor lua bacalaureatul vreodată. Am zâmbit și mi-am adus aminte de o anumită oră de limba română: „Proști, dar mulți!”