Primul text, prima ușă trântită – cap V

lover and wrtiter

– Bunico, îl iubeai mult pe băiatul acela?

– Ai terminat deja de citit? N-aș prea crede…

– Nu, am ajuns la prima voastră călătorie la mare. Nu e o poveste cu final fericit, nu-i așa?

– Uită-te la mine, scumpa mea! Nu par a fi fericită?

– Nu știu ce să zic. Știu doar că te doare…

– Uite, hai să-ți povestesc ceva ce nu vei găsi scris acolo. O parte pe care n-am vrut s-o recunosc mult timp, dar o parte fără de care nu aș fi ajuns niciodată aici.

– Da, spune-mi!

– Nu am fost niciodată pasionată de cifre, deși mă descurcam chiar bine la matematică. Nu înțelegeam eu de ce trebuie să-i dăm o valoare lui x și la ce mă va ajuta în viață f(y); dar de voie, de nevoie, învățam toate formulele și umpleam table întregi de ecuații. În schimb, literele îmi cam făceau cu ochiul. Îmi plăcea să mă joc cu ele, să le fugăresc printre rânduri de dictando și să le sechestrez în fraze simbolice sufletului meu. Dar asta fără să creez cu adevărat ceva. 

– Cum așa?

– Nu știu ce faceți voi la școală astăzi. Nu m-am mai obosit să țin socoteala, la câte schimbări s-au făcut de când am terminat eu. Dar noi, la ora de limba română, obișnuiam să comentăm ceea ce au scris alții. O prostie, de altfel. Am realizat mai târziu. Căci, de unde era să știm noi ce a fost în sufletul unui om, atunci când l-a trăsnit inspirația să compună o poezie? De ce să analizăm rima, ritmul, numărul silabelor și calitatea metaforelor, când singurul lucru pe care l-a făcut omul acela a fost să-și redeschidă cicatricile și să sângereze pe o foaie îngălbenită de timp și de dor? Nu i-a păsat de numărul de cuvinte și nici de semnificația cratimei!

– Mai spune asta o dată, cu exact aceleași cuvinte… să apuc să notez. Cu asta îi închid gura profei de română!

– Știe și ea. Crede-mă că știe! Dar nu intră în atribuțiile ei să recunoască asta în fața a zeci de copii dornici să arunce cărțile cu eseuri pe geam.

– Aaa…

– Revenind! Tot ceea ce făceam era să formulez propoziții pompoase despre niște propoziții simple, scrise de altcineva. Asta până când a venit ora de muzică.

– Muzică?

– Educație muzicală mai exact. Am primit fiecare câte o foaie de hârtie, cu câteva cerințe și ni s-a urat succes și spor la lucru. Primele trei cerințe erau moartea elanului fiecărui elev, care nu are habar de note muzicale și partituri. Dar ultima cerință m-a făcut să tresar. În sfârșit, cineva ne cerea să ne folosim imaginația. În sfârșit, nu mai eram nevoiți să ghicim ce a vrut autorul să spună, ci trebuia să fim noi autorii.

– Adică un fel de compunere?

– Nu chiar. Trebuia să ascultăm o melodie și să așternem pe hârtie gândurile care ne pătrund în minte, datorită acesteia.

– Ce frumos!

– Da. Pentru mine a fost cea mai frumoasă experiență din liceu, pentru că mi-a oferit posibilitatea de a alege un alt drum. Am ascultat piesa aceea cu ochii închiși și cu sufletul deschis. M-am gândit la băiatul de care mă îndrăgosteam pe zi ce trece tot mai mult și la cearta pe care o avusesem cu o seară înainte. M-am gândit la cuvintele pe care ni le-am aruncat în față și la cum vor rămâne ele veșnic impregnate în trupul nostru. Mi-am amintit de ușa trântită și de telefonul aruncat pe scări; de lacrimi, de apăsarea grea, atunci când mi-am pus capul pe pernă în noaptea aceea; de vina pe care credeam că o are și n-o avea, de importanța pe care credeam că nu mi-o oferă și mi-o oferea…

– Of… ce…

– Și am scris. Nu mult, o pagină. Dar o pagină ce avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. O pagină ce m-a purtat apoi în fața clasei, rușinată. O pagină pe care profesoara a crezut că am copiat-o dintr-o carte și pentru care voia să-mi pună nota 1. O pagină pe care le-am citit-o colegilor, cu lacrimi în ochi, încercând să-i conving că este cu adevărat creația mea și nu a vreunui străin cu un nume imposibil de reținut.

– Și te-au crezut?

– M-au crezut, m-au aplaudat și m-au convins apoi, ei pe mine, că trebuie să continui să fac asta, orice ar fi. Și din cauza asta sunt fericită.

– Pentru scris?

– Pentru că literele mi-au fost prietenele cele mai bune. Când simțeam că mă prăbușesc, scriam. Când mi se făcea o nedreptate, îmi păstram zâmbetul și scriam. Când mă îndrăgosteam, scriam. Când mă despărțeam, scriam din nou. Fiecare persoană din viața mea a avut textul ei. Fiecare om care m-a făcut să zâmbesc atunci când credeam că nu se mai poate, a fost cauza unor cuvinte așternute pe hârtie. Fiecare bărbat, fiecare băiat. Fiecare profesor care și-a lăsat amprenta pe caracterul meu. Fiecare mamă care și-a bătut fiica în stația de autobuz. Fiecare polițist care și-a bătut joc de un adolescent cu hormonii în aer și sticla-n mână. Fiecare copil, bătrân, om al străzii, brunet, pistruiat, obosit, pletos, îngâmfat, chel, arogant, drogat, nepăsător, fericit. Fiecare…

– Bunico, ce ai? Ți-e rău?

– Sunt obosită, atâta tot. Fugi și mai citește, vei afla mai multe de acolo. Nu m-am priceput niciodată așa bine la povestit cu voce tare. Doar în scris…

– Și totuși, ai făcut-o atât de frumos acum…

Sursa foto: pinterest.com

2 responses to this post.

  1. cât de frumos! mult prea frumos!

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: