Tu ai spus-o pe aia cu prietenul?

Scrisul rezolvă multe… dar, uneori, te poate băga și în încurcătură; mai ales când te afli într-una din cele două extreme. Pentru că da, apar și complicații atunci când scrii cu (prea) mult patos.

Cele două extreme: ori ești prea euforic (din diverse motive: o mărire de salariu, un câștig la loto, un nou suflet pe care-l chinui în fiecare seară, la cină), ori ești prea nervos (din alte motive, la fel de diverse: o concediere, un portofel pierdut, un suflet în minus în patul tău, noaptea). Oamenii normali defulează în mod sănătos, când se află în una din cele două situații: dacă sunt euforici, țopăie ca niște gazele în poieniță, iar dacă sunt nervoși, lovesc un sac de box sau un amărât de pe stradă.

Dar dacă ai microbul scrisului, lucrurile se pot complica, atunci când atingi extremele. Pentru că țopăitul durează câteva secunde iar ochiul amărâtului nu rămâne vânăt pentru totdeauna. Dar cuvintele odată așternute și citite, nu mai au șansă de pierzanie.

Poate că vă simțiți nedumeriți și sunteți pregătiți să închideți fereastra. Stați așa!

Nu vi s-a întâmplat niciodată să fiți atât de entuziasmați/nervoși încât să vă descărcați tot sufletul într-un text și apoi să vă fie teamă să-l publicați, pentru că e posibil să îl citească fix persoana care v-a cauzat entuziasmul/nervii?

Da, se întâmplă. Se întâmplă să fii atât de iritat de comportamentul unei persoane, încât să-i dedici un text kilometric, îmbibat în sarcasm și înjurături camuflate în metafore și apoi să te întrebi dacă să îl publici sau nu. Dacă-l citește și a doua zi te așteaptă la colț de stradă cu bâta de baseball?

Se întâmplă și să fii atât de fericit din cauza unei alte persoane, încât să umpli pagini întregi cu fraze și cuvinte atât de dulci încât până și tu dai în diabet și apoi să te întrebi dacă să îl publici sau nu. Dacă-l citește și apoi fuge în direcția opusă, luând și fericirea ta la pachet?

Și atunci ce faci?

De obicei una din două: ori îl scrii și-l păstrezi într-un folder intitulat ”SĂ NU TE PUNĂ DRACU SĂ-L PUBLICI!”, ori devii mai subtil ca Godzilla în mijlocul străzii, modificând textul la persoana a treia. Cred că fiecare dintre noi (blogger, scriitor, muzician, doctor, bețiv, pictor, hoț etc.) a spus-o măcar o dată pe aia cu ”am un prieten care…”, atunci când, de fapt, vorbea despre propria persoană…

Pentru că în mintea noastră naivă, chiar avem impresia că e plauzibil scenariul cu o altă persoană, total diferită, care a pățit așa și pe dincolo și ne-a impresionat atât de tare încât am simțit nevoia să vorbim/scriem despre asta.

– Să vedeți ce i s-a întâmplat lui Costel! A ajuns la muncă și nenorocitul ăla de șef chel și cu mustață i-a spus că îl concediază dacă nu trimite mailurile alea mai repede. Să vezi tupeu, ‘tu-i mama lui de burtos libidinos. Nu-i de mirare că l-a lăsat nevastă-sa pentru un camionagiu. Până și ăia sunt mai curați ca el!

– Ce seamănă șeful lui cu al tău, măi Jane!

– Coincidență. Pură coincidență!

Sursa foto: churchsermonseriesideas.com