Altfel de negru

blind art

Alarma telefonului era de nesuportat în dimineața aceea. Printre stropi de vise și frânturi de realitate, își imagină cum întinde mâna și o oprește. De-ar fi fost atât de simplu…

Nu voia să deschidă ochii. Era suficient să-i țină închiși ca să vadă lumea înconjurătoare, așa cum și-o amintea; așa cum și-o dorea. Coborî piciorul stâng din pat și atinse cu vârful degetului mare podeaua. Papucii nu erau acolo.

„Probabil sunt la ușă.” 

Dacă ar fi putut să rămână în pat toată ziua, ce bine ar fi fost. Nu s-ar mai fi luptat cu nimeni, cu nimic. Ar fi stat învăluită în pătură moale și iluzii dulci-amărui. Ar fi visat la un câmp verde și un soare pe cer. Ar fi revăzut amintiri dragi: prima căzătură cu bicicleta, prima mână de ajutor, primul cântec transpus în doi pași înainte și-napoi în brațele lui, prima seară în care au tăcut, a doua ceartă, căci prima fusese prea banală, al treilea sărut, când buzele nu mai tremurau atât de tare, primele vorbe pe care le-a auzit după ce a simțit fierul rece presându-i tâmpla.

„Încă un pas.”

Mâinile îi căutau un punct de sprijin. Deși știa unde începe dulapul și cât mai e până la birou, distanțele păreau să-și bată joc de ea acum, mărindu-se și micșorându-se după bunul plac. Întinse mâna dreaptă și auzi un zgomot. Tresări și retrase mâna. O întinse din nou, temător… erau mărgelele ei gri, atârnate de colțul bibliotecii. Cu arătătorul exploră suprafața prăfuită a primului raft și atinse ceea ce părea a fi o fotografie. Își aducea aminte de ea. Fusese făcută într-o zi de iunie, pe malul unei ape liniștite; la fel ca și sufletul ei de pe atunci. Își pusese o mână pe umărul lui și-și sprijinise capul de brațul său. Culorile erau formidabile în ziua aceea. Aproape că puteai simți verdele copacilor și albastrul cerului cum îți pătrund sub piele. Era o poză grozavă. Fusese o iubire grozavă.

„Încă un pas. Unde naiba sunt papucii ăia?”

Colțul biroului îi apăsă brusc coapsa. Un țipăt scurt își făcu loc printre dinți, urmat de o înjurătură cuprinzătoare, moștenire de familie. Pentru o clipă i se păru că deschise ochii și văzu durerea ce-i pulsa în picior. Își atinse pleoapele cu mâna stângă. Erau tot închise.

Mai făcu un pas și călcă pe ei, pe papuci.

„Aici erați, nenorociților! Să stați lângă pat de-acum!”

Zâmbi. Nu fusese atât de greu cu ochii închiși. Chiar banal… Ar putea face asta o viață întreagă dacă nu ar fi obligată. Însă alarma telefonului începu din nou să sune, de data asta mai tare, mai aproape, mai insistent. Inima-i tresări și deschise ochii. Un întuneric brutal o izbi de realitate. Un întuneric mai negru decât cel pe care îl simțise până atunci. Un întuneric veșnic, nemuritor. Un întuneric care îi forța obrajii să suporte lacrimi grele. Un întuneric cu care  nu era obișnuită dar cu care trebuia să se împrietenească.

Printre sughițuri își aduse aminte de fotografia de pe raft. Ce simplu era pe atunci și totuși, ce complicat i se părea a fi. De-ar fi știut…

Sursa foto: dzinetrip.com

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: