Ochi de profesor

A North Park University community art project

Prima oară când l-am văzut nu-mi puteam stăpâni emoţiile.

Mă uitam în jurul meu şi-mi muşcam buza inferioară, încercând să-mi dau seama dacă există vreo persoană cunoscută în toată mulţimea; dar nu era nimeni. Mă simţeam singură şi un gram de teamă se strecurase în mintea mea. Era un nou început şi nu mă simţeam deloc pregătită.

Şi atunci l-am văzut intrând: era de înălţime medie, purta un costum crem, avea  o borsetă neagră în mână şi o privire concentrată îi încreţea fruntea. Mi-am spus „ce ochi serioşi!” şi mi-am mutat atenţia pe altceva.

A doua oară când l-am întâlnit, eram ceva mai relaxată. Stăteam cu cotul stâng sprijinit de bancă şi mâzgâleam o coală de hârtie. Nici nu am simţit când a intrat în clasă. Aveam un zâmbet tâmp pe figură şi continuam să visez la nemurirea sufletului. Şi atunci a început să vorbească. Am tresărit ca proaspăt curentată şi colega mea a început să râdă. I-am dat un cot şi mi-am mutat privirea pe el. Încă vorbea, nu băgase de seamă mica spaimă pe care o trăisem. Am răsuflat uşurată şi n-am mai făcut nicio mişcare.

Avea un stil lejer, cursiv, ce-ţi capta atenţia negreşit. Nu semăna deloc cu omul sever pe care-l crezusem a fi, la început de an. Timp de două ore, nu a mai contat nimic altceva decât monologul său. Îl ascultam şi-mi spuneam „ce ochi interesanţi!”.

Mult timp, apoi, nu l-am mai văzut. Închisă în mine şi concentrându-mă pe gândurile rebele din acea perioadă, nu am mai călcat prin încăperea pe care el o domina prin cuvinte. Am ales izolarea şi am refuzat să înţeleg că nu asta era soluţia. Mă uitam în oglindă şi-mi spuneam „ce ochi pierduţi!”.

Dar am revenit, într-un final. Cu un manuscris în mână şi cu genunchii tremurând, am pătruns înapoi în clasă. Mă aşteptam la acelaşi discurs moralizator pe care îl primisem de la ceilalţi ca el. Şi atunci mi-am dat seama că el nu era la fel ca ceilalţi…

A acceptat să-mi citească manuscrisul şi să-mi ofere părerea lui sinceră. Nu-mi venea să cred! Mă uitam la el şi-mi spuneam „ce ochi blânzi!”.

Neaşteptat de curând am fost informată că terminase de lecturat şi puteam să merg să-i ascult sfaturile. Aflând că a mea creaţie îi lăsase un „gust dulce amar”, am fost cu atât mai emoţionată şi mă aşteptam la multe critici şi prea puţine laude. Dar, din nou, mă înşelasem! Ajunsă în faţa faptului împlinit, criticile au fost în cantitate infimă şi transmise cu căldură, sub formă de sfaturi. Îl priveam, ascultând atent fiecare sugestie, şi-mi spuneam: „ce ochi darnici!”.

De-a lungul anilor, ascultându-i poveştile haioase şi râzând cu poftă la comentariile sale sarcastice, mi-am dezvoltat o pasiune pentru subtilităţi şi le-am aplicat, uneori cu succes, alteori fără, în textele mele. Îl admiram şi-mi spuneam „ce ochi profunzi!”.

Şi când credeam că nu mai pot face faţă stresului, aflată în faţa unei comisii, dar cu gândul plecat departe, într-o încăpere de spital, i-am întâlnit din nou privirea şi m-am simţit încurajată. Am reuşit să las foaia, de pe care mă inspiram, jos şi să trec examenul cu bine.

M-am uitat atunci în ochii săi şi nu mi-am mai spus nimic. Nu mai aveam cuvinte şi poate nici curaj să spun ceva, nici măcar în gând…

Cine a citit aceste rânduri şi l-a văzut vreodată pe acest domn profesor, stând la catedră şi povestind, ştie că e vorba despre el şi fără să-i menţionez numele. Este cel care nu mi-a închis uşa când am venit cu ochii mari, cerând ajutor; cel care, fără să ştie, m-a ajutat să susţin examenul de licenţă fără să clachez; este cel mai bun, blând, haios, demn de urmat profesor de la Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism.

Probabil și voi aveți un profesor pe care l-ați admirat în facultate/liceu. Prin ce v-a rămas acesta întipărit în amintiri?

Sursa foto: pinterest.com/pin/125115695869236597/

6 responses to this post.

  1. Vreau sa cred ca toti studentii de la Jurnalism, de la Universitatea Dunarea de Jos, stiu despre ce profesor este vorba. Si sunt sigur ca toti au aceeasi parere despre el! Spun el, pentru ca ne face mereu sa ne simtim egali! De asta sunt orele lui cele mai tari!

    Like

    Reply

  2. Posted by Nico on May 5, 2014 at 19:25

    Stiu ce inseamna sa ai un profesor preferat. Pentru care te duci de dragul lui la cursuri, il asculti cu fascinatie 2 ore, nestiind cand trece timpul. De dragul lui citesti teorie despre jurnalism, si iti mai si place! Ajungi sa realizezi ca te pricep la niste chestii de care habar n-aveai ca ai fi in stare, datorita lui.
    Ce am apreciat la profesorul meu a fost faptul ca intotdeauna a tratat tinerii care i-au trecut prin mana de la egal la egal, fapt nu prea intalnit.
    A investit, atat cat a putut, in caracterul studentilor lui. Sau cel putin a incercat sa descopere cate ceva la fiecare in parte.
    Isi incuraja intotdeauna studentii sa-si exprime o parere, sa vorbeasca, sa se deschida. Normal ca erau si persoane mai introvertite, care nu doreau sa vorbeasca in public iar el a respectat asta. L-am apreciat enorm in acele momente. In mintea mea se mai adunau cateva bile albe pentru el.
    Din punctul meu de vedere este profesorul care inainte de toate este un om deosebit. Si cel mai bun profesor de la Jurnalism.
    Vorbim de acelasi om?🙂 Cred ca da.

    Like

    Reply

  3. Un articol foarte frumos, uneori mai gasesti si oameni cu caracter care te pot indruma

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: