Nu există mai târziu!

desperation

Se spune că niciodată nu e prea târziu. Sau mai bine mai târziu decât niciodată. Sau una din aberațiile astea de care ne place să ne agățăm atunci când nu facem ceva la timp.

Nu am îmbrățișat la momentul oportun. Nu-i nimic, mai am timp!

Nu am oferit umărul când era nevoie. Nu-i nimic, mai am timp!

Nu am spus adevărul când a fost cerut. Nu-i nimic, mai am timp!

Nu am rostit cuvintele alea înfricoșătoare, care te dezgolesc de orice siguranță în fața persoanei pe care o iubești. Nu-i nimic, mai am timp!

Și dacă nu mai ai? Și dacă ți se scurge printre degete și rămâi în mijlocul străzii cu buza umflată și coada între picioare? Dacă rămâi fără timp să îmbrățișezi, să oferi, să spui și să te dezgolești? Atunci când mai târziu nu va mai exista ce vei mai spune? Cum ieși cu mândria-ți prețioasă nepătată atunci când mai târziu devine prea târziu?

Ce faci cu restul de îmbrățișări pe care trebuia să le oferi?

Le arunci într-un sertar, printre șosete făr’ de pereche. Le încui acolo și speri să nu-ți bată noaptea-n gând; să nu-ți apară printre fărâme de vise; să te lase în pace.
Închizi ochii și te rogi la noapte să te lipsească de coșmar. Îți implori subconștientul să nu mai caute modalități de a oferi totul unui strop de țărână. Dar el refuză cu îndârjire și te trezești îngenuncheat, în mijlocul visului, în fața celui pe care nu l-ai îmbrățișat la timp. Și vrei să-i spui măcar atunci, dar buzele nu ți se mișcă; Pentru că știi că el nu mai există, deși îl ai în fața ochilor. Iar gândurile ți se zbat și-ți zbiară: „spune-i că-l iubești!”, „spune-i ce nu ai apucat înainte să piară!”, „spune-i că-l iubești!” dar buzele tot nu ți se mișcă. 

Și atunci închizi ochii și îți aduni toate puterile și, deși te simți paralizat și hipnotizat, te arunci la picioarele sale și te rogi ca el să fie capabil să-ți descifreze mintea; să extragă de acolo tot ceea ce ai vrut să-i mai spui, tot ceea ce ai vrut să-i mai oferi. Îți simți mâinile încleștate și lacrimile curgând șiroaie; inima-ți bate anapoda iar picături de transpirație ți se preling dinspre frunte. Un soi de sughiț te-ncearcă și atunci realizezi că ai putea totuși să vorbești. Ridici pleoapele cu greu și spui „te iubesc, tată!”…

Dar el a dispărut deja iar tu te-ai trezit în mijlocul patului, cu ochii înlăcrimați ațintiți în tavan.

Uneori nu există mai târziu.

Sursa foto: inidna.wordpress.com

11 responses to this post.

  1. Posted by Ruxandra-Mirela Ionita on May 24, 2014 at 13:58

    Uneori acel “mai tarziu” se pierde, se evapora…eu prefer sa spun lucrurile atunci cand le simt..

    Like

    Reply

  2. […] Alexandra scrie fabulos. Atent, tandru, realist, echilibrat, incitant uneori. Oricât de lung ar fi un articol, nu mă plictisesc niciodată, ba chiar aş citi în neştire. În grădina ei găseşti trandafiri care cresc frumos. Îşi udă şi hrăneşte cuvintele cu mare stricteţe. E blândă şi cu multă dragoste le creşte, apoi le oferă cu inima deschisă celor ce păşesc în grădina ei. […]

    Like

    Reply

  3. Posted by iluminisme on May 22, 2014 at 21:44

    ne-ai pus pe ganduri, viata e ca o clatita, daca nu o intorci la timp, o arzi degeaba, pe prima ai voie, dar pe restul, nu

    Like

    Reply

  4. Posted by Gabriel on May 21, 2014 at 12:48

    Nu trebuie sa iti dedici viata unui job sa ajungi la acea concluzie🙂 eu am doar 21 de ani si am trait experienta de care vorbesti, ma bucur ca am traito la varsta de 20 de ani, am investit un an pentru a castiga bani din pasiunea mea, pasiunea la un momentdat a disparut, iar cand m-am uitat in spate am realizat, imi cazuse cerul in cap dar in loc sa raman pe loc si sa imi plang de mila am ridicat capul si am spus ca sunt norocos, azi am realizat ceva, am invatat sa pretuiesc persoanele de langa mine si momentele pe care le traiesti doar odata.

    Like

    Reply

  5. Coincidenţă sau nu, despre această preţuire a prezentului am scris şi eu astăzi. Mă bucură că mai există oameni care să rezoneze gândurilor unei normalităţi dispărute🙂

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on May 20, 2014 at 19:07

      O fi ceva în atmosferă. Eu asta am simțit să scriu, după ce m-am trezit dintr-un somn ciudat.🙂
      Prezentul trece pe lângă noi și nu știm să-l prețuim. de cele mai multe ori.

      Like

      Reply

      • Pentru anumite persoane, somnul acela ciudat din care tu te-ai trezit este, de fapt, falsa realitate pe care şi-au creat-o din iluzii.

        Bineînţeles că prezentul trece pe lângă noi şi va trece mult timp de acum încolo. De ce? Pentru că ne canalizăm atenţia asupra unor lucruri care, peste ani, vor deveni din scop, regrete.

        Un bun exemplu sunt cei care-şi dedică întreaga viaţă unui job. Peste ani, vor realiza c-au trecut pe lângă ei momente atât de importante şi că suma de bani pe care au strâns-o nu va fi suficientă pentru a cumpăra timpul pierdut.

        Like

      • Posted by Alexandra on May 20, 2014 at 19:13

        Așa e. E cel mai bun exemplu.

        Like

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: