Fundal de cartier

3397a180a37b2263b5677b089777dfad

Nu obișnuiam să mă plâng de orașul și cartierul în care locuiesc. Eram obișnuită cu aglomerația din maxi-taxi, cu mirosul de cimitir din autobuz, cu magazinele de reduceri unde găsești totul la suprapreț, cu funcționarii publici ce au doar două viteze de muncă: încet și deloc, cu băiețașii de printre blocuri care își lasă cutiile de bere lângă mașina mea etc.

Le zâmbeam celor care îmi zâmbeau. Le zâmbeam și celor cu mutra acră, dar le mai puneam și-o piedică în gând; doar, doar, dac-or cădea în meclă, li s-ar îndrepta și lor zâmbetul.

Ori eram prea atentă la propria-mi lume: mică și concentrată; ori până acum a fost prea bine și se apropie vreo nouă apocalipsă.

Cert este că al meu cartier fu liniștit de când mă știu eu. Poate se mai certa lumea, poate mai plângea vreun copil, poate mai venea vreo ambulanță și poate se mai auzea vreo melodie dată mai spre maximum. Dar niciodată zilnic, la interval de 10 minute repriza. 

De ceva timp, în spatele blocului meu, au loc adevărate lupte: am drept vecini doi vikingi, soț și soție, care se bat cu tot ce prind prin casă. Inițial, crezusem că bărbatul e vinovat. Că se îmbată nenorocitu’ și urlă la femeie. Apoi am auzit-o și pe ea deschizând gura. Am descoperit că și ei îi place la fel de mult paharul și că rar și-l dezlipește de la gură. Și dacă mai e și perioada de grație (a.k.a când semaforul e pe roșu), combinația e fatală pentru el, ei și urechile noastre. 

Pe lângă preafericitul cuplu, mai am și un bebeluș proaspăt ajuns pe Terra, care se sperie, săracul, de urletele care se aud din apartamentul intelectualilor mai sus menționați și începe și el să urle.

Pe lângă aceștia, mai sunt și vreo 4 copilași ajunși la vârsta la care părinții îi lasă să iasă singuri afară și să joace prinselea.

Dacă mai punem la socoteală și motanii din grădină, care par a fi veșnic în călduri, și câinii vagabonzi din spatele garajelor, care par a lătra la orice mișcă, respiră, vibrează, trăiește sau moare; avem parte în cartier de o adevărată orchestră.

Duminică am realizat și eu, însă, că dirijorul doarme în papuci și tot ce rezultă e un zgomot infernal.

La ora 8.00 s-a trezit cățelușa și a început să latre la muritorii care plecau spre serviciu sau se întorceau de la paranghelie. La 8.05, motanii au avut primul meci de testare a masculinității. La 8.10, vecinul a băut primul pahar, iar nevastă-sa i-a furat bidonul. La 8.15, vecinu și-a adus aminte de înjurătura lui preferată și a început să o repete. La 8.20 s-a trezit bebelușul, auzind vecinul cum își tot ridică-n slăvi organul, și a început să-l certe prin singura modalitate pe care o știa: plânsul isteric, cu sughițuri și muci până-n barbă. La 8.30 s-a făcut liniște.

La 8.35 au luat-o de la capăt.

La 9.00 a băut și vecina un pahar și a realizat că se aude mai bine dacă țipă stând la fereastră; e ecoul mai clar și răspicat. La 9.10 s-au fugărit cu făcălețul și tigăile în jurul mesei și au dărâmat câteva pahare. La 9.25 vecinu a descoperit o nouă înjurătură. La 9.30 vecina a cedat nervos și a tăcut.

La 10.00 au ieșit copiii să joace prinselea.

Nu are rost să continui cu tot programul, căci scenariul se repetă cam de 5 ori pe zi, în fiecare zi. 

speriasem că se vor schimba lucrurile când, pe la ora 17.00, a venit ambulanța la blocul cu pricina. Mi-am zis „unul din ei pleacă cu asta iar celălalt așteaptă mașina poliției. Ăștia clar s-au omorât!”. Dar de unde… Ambulanța a plecat cu sirena-ntre picioare, iar ei au reluat cearta de unde rămăseseră. 

Și tot așa…

Chiar și acum, în momentul în care eu tastez literele, cuvintele și propozițiile acestea, pe fundal se aud următoarele: el cum amenință cu introducerea organului în diferitele cavități ale nevestei și neamului ei; ea cum zbiară de parcă o feliază cu furculița; bebelușul care e panicat de umplerea pampersului și are impresia că și vecinii tot din cauza asta țipă; copiii care s-au cățărat pe un gard și fură corcodușe; vecina de la 3 care i-a văzut și îi amenință cu un lighean de apă; motanii care urlă la pisici; câinii care urlă la lună și eu care oftez din când în când, sperând să prind o clipă de liniște, să adorm și să visez fără sonor.

Sursa foto:  thelemonadestandteachers.blogspot.com

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: