Captiv între rânduri

551be3e37209a9cce919d4a7dc160d08

N-avea nici cea mai vagă idee că va dori vreodată să-l împingă cu așa o forță. Unii oameni, atunci când vor să uite, își dau silința să-și schimbe drumul, să aleagă altă direcție și să facă tot posibilul să nu dea înapoi. Dar ea nu era convinsă că asta e cea mai bună metodă. Știa că indiferent de calea pe care o va alege, la un moment dat tot se va intersecta cu el. Cineva acolo sus știa cum să manevreze sforile în așa fel încât pașii lor să ajungă pe o traiectorie comună. Sau poate că cineva de jos se juca cu pământul și-i aducea mereu pe același pietriș.

Așa că își pusese în gând să-l alunge. Îl luase prin surprindere, vizitând o amintire dragă ei. Închise pleoapele și-l văzu. Era întins pe pat, citind o carte, la sugestia ei. Nu îi plăcuseră niciodată cărțile atât de mult încât să-și piardă o după-amiază întreagă cu una în fața ochilor; dar pe vremea aceea încă își mai făceau toate mofturile.

Era serios, concentrat; probabil arunca câte o înjurătură în colțul gurii, o dată la câteva fraze citite. Părul îi era ciufulit, ochii aproape lipiți, iar cu mâna dreaptă bătea în perete un ritm numai de el știut. Tricoul ros la un umăr îl avea de câțiva buni, dar era preferatul ei. Abia aștepta să și-l dea jos, ca să i-l fure și să doarmă în el. Un alt moft…

Deschise ochii și apucă amintirea cu ambele mâini. O trânti pe o pagină albă și și-o șterse din minte. Apoi se gândi la o alta. Atunci când se aflau amândoi pe o terasă și el se amuza pe seama ei și a felului în care se murdărea mereu sub nas, de la spuma berii; și a felului în care rostea numărul lui norocos… și a felului în care se juca cu scrumiera până o scăpa sub masă. Râdea cam mult pe seama ei. Dar nu în sensul ofensiv. Ei îi plăcea asta… o făcea să se alinte mai rău ca o pisică tărcată în prag de iarnă.

Înșfăcă și această amintire și mânji o altă foaie cu ea. Apoi încă una… și încă una… și încă una… și făcu un șirag de clipe, un colier alb de povești.

Ultima amintire însă, nu se lăsa mutată. O scria, o rememora, o mai scria o dată și nu-i venea să creadă. Cuvintele se ștergeau, literele dispăreau, scrisul se pierdea într-o mare de alb. Închise din nou ochii și-l văzu în pragul camerei sale. Îi zâmbea încrezător, arogant, superior. Știa că o să-i cadă în brațe și profita de privirea ei stinsă pentru a-și lăsa o ultimă amprentă. 

Dar degeaba. Ea îl apucă de guler cu toată forța de care erau capabile mâinile sale uscate și îl aruncă între coperțile cărții. Trebuia să reușească, voia să îl alunge din mintea și sufletul său. Își pusese un picior pe sternul lui și împingea cu putere. El se ținea de marginile paginilor, căutând o cale de scăpare, dar era în zadar. De data asta era hotărâtă. Trecuseră prea mulți ani și curmase prea multe suflete din cauza lui. 

Pe rând, ambele mâini îi cedară furtunii și într-un final se aruncă în gol. Rândurile îl înălțau și-l atrăgeau înapoi spre ele, căutând locul potrivit unde să-l plaseze. Printre ce cuvinte? Printre ce silabe? În locul cărui semn de punctuație?

Doar un cuvânt îl văzu și-l recunoscu. Îi zâmbi și cu o simplă atingere îl adoptă pentru totdeauna.

Era „dragoste”.

Sursa foto: etsy.com

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: