Găsit. Pierdut. Luat de la capăt

4abce965dd9d247a84aae7238ee3d2ebToată lumea vorbește despre sentimentul acela turbat, care te acaparează atunci când vezi o persoană anume că intră în raza ta vizuală. Este descris ca o oprire bruscă a timpului și o dispariție a lumii înconjurătoare. O vezi numai pe ea, îl vezi numai pe el. Pentru fiecare există un tipar. Unii încremenesc la vederea unor tocuri și o atitudine de băț înfipt în posterior, alții cască gura la veselia exagerată a unei purtătoare de teneși. Unele se înmoaie când văd păr lung și lanț la pantaloni; altele aleg chelie lucioasă și mușchi de minotaur.

Pentru mine a fost complicat. Nu reușeam în veci să fac abstracție de cei din jurul meu și să-l văd numai pe el. Asta până când l-am pierdut din vizor. Atunci am început să-l caut. Mă dureau ochii de la atâta concentrare, de la atâta strădanie de a analiza pe fiecare în parte, asigurându-mă că nu e el. Îl căutam pe stradă, pe alei, printre copaci și printre rafturi, printre scaune de bar și rânduri de carte. Pe scenă, în spatele scenei, pe bar, în spatele barului, pe birou, în spatele biroului. Era de negăsit. 

Uneori aveam impresia că-l zăresc. Și fixam cu privirea punctul în care mi se părea că este. Fie că citea o carte în tren, fie că aranja mese prin restaurante nunti, fie că dădea din cap în timp ce lovea cu putere toba mare, fie că zdrăngănea o chitară în parc, mă amăgeam, privindu-l, că e el. Pentru câteva secunde, speranța de a-l fi găsit creștea în mine. Un zâmbet tâmp și o droaie de emoții în stomac, o fantezie a unui viitor și o trezire bruscă la realitate. Ăsta era scenariul, de fiecare dată.

Și mă ridicam de pe scaun și continuam să-l caut. Încă fac asta, deși uneori am impresia că l-am găsit cândva, dar l-am pierdut pe drum. Printre mașini parcate sau pe peron în gară, printre mulțimi de copii, la concerte sau printre cocktailuri, în restaurante Bucuresti.

Încă aștept ca într-o mare de oameni, timpul să se oprească și eu să-l văd doar pe el. Deși cred cu tărie că asta se întâmplă doar în filme…

9 responses to this post.

  1. Din propria experienta iti spun ca nu se intampla doar in filme.Problema e ca-n cazul meu a fost un un film tragic (in sensul ca prima fata cu care am avut o relatie a murit intr-un accident0 (au trecut 10 ani de-atunci, insa, m-a afectat permanent acel lucru).Singurul lucru bun e ca acel accident m-a facut sa invat sa fiu mai prietenos, deschis cu lumea🙂 (scuze daca am hotarat sa fiu asa deschis , dar, simteam nevoia sa impart asta cu tine si cu cititorii tai

    Like

    Reply

    • Posted by Alexandra on October 5, 2014 at 11:00

      Îmi pare rău să citesc asta.😦 Sunt convinsă că a fost greu și nu aș vrea să trec prin așa ceva vreodată… știu cum e să pierzi ființe dragi și n-aș mai suporta asta prea curând.

      Like

      Reply

      • Stiu ca si tu ai trecut prin asta si de-aia am simtit ca pot sa vorbesc despre acest lucru.Dar, ca sa folosesc un citat celebru (stiut, in general, de fanii Survivor)..Always keep hope alive.E cel mai bun lucru uneori.Sa speri ca in viitor se vor intampla si lucruri foarte frumoase🙂

        Like

      • Posted by Alexandra on October 5, 2014 at 11:09

        Un echilibru trebuie să fie pe undeva. Când ai impresia că lumea se prăbușește, înseamnă că urmează zile mai bune…

        Like

      • Hmm..ca sa iesim din zona asta mai trista, eu prefer sa spun, dupa orice lucru rau…well..the game is always afoot :))

        Like

  2. Posted by Madalina on October 5, 2014 at 10:47

    viata bate filmul

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: