Taxi, maxi-taxi sau autobuz?

O perioadă destul de lungă, nu am mai avut tangențe prea multe cu mijloacele de transport în comun. La serviciu mă duceam cu Pitic-mobilul, cum îmi place mie să-i spun, iar, în rest, nu prea părăseam cuibul pe 4 roți. Dar ultima săptămână m-a supus provocărilor și a trebuit să apelez la vestitele autobuze, taxiuri și cașcarabete (maxi-taxi) pentru a ajunge în diverse locuri.

Prima întâmplare demnă de povestit face parte din categoria Maxi-Taxi:

Gata obosită, așteptând să-și facă efectul cafeaua, urc într-o astfel de conservă și mă așez pe un scaun, la geam. În mai puțin de 5 secunde, se așează o doamnă lângă mine, care-mi dă impresia că o să mă mănânce dacă încerc să mă ridic prea curând. Norocul meu că am de mers minim 5 stații.

În spatele meu, o altă doamnă, o lecuțică mai în vârstă, cu un băiat de aproximativ 12 ani. El stă jos, cu privirea țintuită pe geam. Ea își lasă poșeta să se odihnească pe celălalt scaun și stă în picioare, sprijinită de două spătare, privind amenințător spre băiat. Are loc următoarea conversație:

– Câte probleme mai ai de făcut?

– Două.

– Nu, nu. Din cele 7 pe care vi le-a dat profesorul…

– Da, măi, două.

– Din cele pe care le scrisese domn’ profesor pe tablă, câte mai ai de făcut?

– Am rezolvat toate problemele din culegerea din 2008 în afară de DOUĂ!

– Din alea 7 adică? Câte mai ai?

– DO-UĂ!

– Alea de pe tablă, da?

– Da.

– Două, da?

– DA! D.O.U.Ă!

În secunda aia m-a bufnit râsul, gândindu-mă cum i-ar fi răspuns Adrian Despot acelei stimate doamne. L-am compătimit pe băiat și am coborât la următoarea stație.

Următoarea întâmplare face parte din categoria Autobuz:

Prind un 102 în stație și fac pași grăbiți spre el. Urc pe ușa din față și scormonesc prin buzunare după un leu și 50 de bani, să-mi iau un bilet de la șofer. Găsesc leul, mai sap puțin prin poșetă și găsesc și 50 de bani și mă proptesc în fața gemulețului mic și fumuriu din dreptul șoferului. Acesta mă privește și îmi face semn să aștept. Trebuie să ajungă în stație mai întâi. În stânga mea, o gagicuță vorbește la telefon: „Da, fată, mi-a scos block-ul de pe Facebook. Cred că mă testează, să vadă cum reacționez. Dacă nu dă niciun like până la sfârșitul săptămânii, îi dau eu block înapoi!”

Zâmbesc. Șoferul deschide gemulețul și îi întind banii. Iau biletul și îl compostez, secundă în care cineva mă apucă de braț, mă zgâlțâie puțin și țipă în urechea mea ”Nuuuuu, domnișoară!”. Îmi simt inima făcându-se cât un purice și mă gândesc la ce-i mai rău: „Oare am declanșat vreo bombă sau ce naiba? De ce e ăsta așa panicat?”

– Ce s-a întâmplat? îl întreb cu jumătate de gură pe cel care răsărise în dreapta mea și mă ținea în continuare de umăr.

– Nu trebuia să-l compostați. Vă dădeam eu un bilet gata compostat, că eu cobor acum și nu am ce face cu el.

– Aaa, asta era. Mulțumesc, dar l-am compostat deja.

– Păi vedeți dacă vă grăbiți, făceați o economie…

– Mmm…mă scuzați.

Nu știu de ce am simțit nevoia tot eu să mă scuz, după ce omușoru îmi oferise un mini-atac de cord, dar na…

Și ultima întâmplare e legată de fabuloasele taxiuri:

Pregătită sufletește de o seară în oraș, alături de prietenii mei, și aflându-mă o țâră în întârziere, am decis să sun la o firmă de taxi. Răspunde o doamnă plictisită care mă lămurește că o să vină o mașină la destinație în 4-5 minute. Îmi zic că am timp să mă duc până la magazin și înapoi, drept urmare purced în direcția mai sus menționată. Mă întorc învingătoare, cu gândul că mai am un minut până să vină mașina și văd în fața blocului un taxi deja ajuns. Grăbesc pasul, mai, mai să-mi rup gâtul și deschid portiera.

– Nu cred că aici trebuie să urcați. Hă, hă…

– Dar unde? În față?

– Nu, nu. În mașina asta nu. Hă, hă…

– Aa…

– Hă, hă, ați făcut comanda?

– Da, am făcut.

– La ce firmă? Hă, hă

– La firma dumneavoastră, la AS.

– Hă, hă, nu sunt eu mașina.

În gândul meu: evident că nu sunteți mașina, sunteți șoferul mașinii…

– Ok. Mulțumesc!

Cobor și văd că apare un alt taxi. Deschid portiera și urc:

– Comanda, da? mă întreabă un alt hă-hă-ist, cu o privire cam sadică pe față.

– Da.

– Unde vă duc?

Îi spun adresa și îl văd cum strâmbă din nas. Probabil nu e genul de pub pe care îl frecventează, având în vedere faptul că-i răsună o Inna răgușită din difuzoarele date la maximum. După 5 metri de mers, dă volumul mai încet și ia telefonul în mână.

– Alo? Da, băi Vasile. Te-am sunat că am o urgență… Da, băi, da. Tu mai ai drujba aia? Da, băi, am nevoie acum, acum de ea. E urgent!

Clipă în care m-am albit la față. Pe lângă faptul că omul ocolise cam jumătate de oraș și o lua numai pe străzi lăturalnice și slab iluminate, acum mai încerca să facă rost și de o drujbă. Brusc, mi-am adus aminte de fiecare film horror pe care l-am văzut și care nu se termina, în niciun caz, cu fata blondă fiind fericită, într-un câmp cu flori roz. Oooo, nu. Finalul pentru fata blondă era cu o mână pe dulap, alta îngropată în curte, un picior pe acoperiș și unghiile presărate într-o tocăniță.

– Nu o mai ai, nu? Eih… asta e. Dar de unde aș putea face rost de o drujbă? DA, acum la ora asta.

Am început să mă gândesc la fiecare clipă frumoasă din viața mea prea scurtă. Îmi revedeam filmul vieții și deja mă gândeam cum o să fac cunoștință cu Sfântul Petru prea devreme. Apoi, am realizat că există varianta să nu ajung la mansardă, ci pe undeva pe la subsol, unde-i plin de cazane și oameni roșii cu furci în mână.

– Bine, Vasile. Lasă că văd eu cum fac. Salut!

Mai spun vreo două rugăciuni, mai înghit un pic în sec și văd că face dreapta, spre o stradă pe care o recunoșteam. Mă trec toate transpirațiile și oftez, ușurată. Omul mă duce la destinație și nu are niciun plan să mă tranșeze cu drujba prin vreo pădure.

Îi dau 10 lei, deși călătoria făcea doar vreo 7, și cobor grăbită, înainte să apuce să se răzgândească și să-și descopere latura criminală și să facă cam așa ceva cu mine:

Voi ce aventuri ați avut prin mijloacele de transport? Sau numai eu am norocul ăsta…?

Sursa foto: pinterest.com