Uită numele, citește povestea!

945c07dec1168a2036439377d42a5fd6

E atât de ușor să judeci. Îți trebuie doar să arunci o privire în orice direcție și să îți formezi o părere. Fără analiză, fără substraturi, fără detalii. O privire în direcția unui om și îi pui eticheta. Nenorocit, trist, euforic, idiot, prost, curvă, deșteaptă, nesimțită, vicleană. De obicei predomină etichetele negative. Ne e mai ușor să criticăm decât să lăudăm.

Am judecat și eu. Hai să nu fiu ipocrită în rândurile acestea… recunosc, și eu judec. Dar încerc pe cât posibil să încetez cu a judeca o carte doar după copertă.

Sunt și judecată. Am propriul meu juriu consacrat care îmi dă note și la final mă elimină din joc; ca peste ceva timp să mă ia din nou la puricat. O, Doamne și cât mă judecă! Dacă ar fi adevărată treaba aia cu sughițul și pomenitul, ar trebui să sughiț măcar de 2 ori pe oră.

La început mă durea. Nu înțelegeam de ce nu-mi oferă, măcar unul din ei,  o șansă, înainte de a mă pune la zid. De ce nu-și rupe jumătate de oră din timpul său, pentru a-mi citi măcar introducerea. Coperta încă strălucește; încă e nouă. Deși câteva mâini au încercat să o murdărească, am lustruit-o înapoi de fiecare dată. Am șters-o de noroi și i-am redat culoarea. Dar cuprinsul le-ar lumina mințile. Poate ar înțelege de ce… cum… când… unde… și-n ce fel. Ar vedea că-n spatele fiecărui zâmbet stau nervi călcați în picioare; stau urme de șuturi în posterior și cicatrici pudrate cu fard.

Ar înțelege că nu zâmbesc mereu pentru că nu am cunoscut nenorocirea și sunt o naivă rebelă, căreia îi place să-și trăiască viața la maximum. Ar înțelege că tocmai pentru că am cunoscut definiția dezastrului, zâmbesc mereu. Tocmai pentru că știu ce înseamnă să fii aruncat la pământ și călcat în picioare, profit de orice clipă pentru a zâmbi. Acum cât încă mai există motive.

Da, la început îmi păsa. Îmi imaginam cum ar ajunge să mă cunoască și și-ar schimba părerea despre mine. Îmi imaginam cum nu m-ar mai împroșca cu noroi. Îmi imaginam cum am zâmbi împreună.

Apoi am realizat că nu se poate asta. Nu trebuie să te placă toată lumea. Nu trebuie să te cunoască toată lumea. Nu trebuie să te afle toată lumea.

Cine va dori să facă parte din viața ta, se va apropia de tine și va încerca să-ți citească și să-ți înțeleagă paginile. Cine nu, va arunca o privire pe coperta ta și va emite o judecată după primele secunde, minute, ore, zile… ca apoi să-ți întoarcă spatele. Eu îi apreciez deopotrivă pe amândoi: și pe cel care vrea să mă cunoască cu adevărat și pe cel care mă părăsește din prima și nu mă lasă să-mi pierd timpul atașându-mă inutil.

La urma urmei, fiecare dintre noi are parte de ambele personaje și trebuie să învețe să le îmbrățișeze pe amândouă.

sursa foto: pinterest.com

3 responses to this post.

  1. Ai să înveți să nu-ți mai pese (aproape) deloc. Și că în viața noastră trebuie să lăsăm loc doar celor care contează cu adevărat. 🙂

    Like

    Reply

  2. Chiar nu ai cum să te faci plăcută tuturor. Până la urmă contează să ai persoane sincere lângă tine și care chiar te plac și își doresc alături prezența ta. În rest mai bine te lipsești.

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: