24 de ore

451086d3bf52033f73cb07a656ca69b1

O zi în care am ascultat Beatles și am citit Beatles. O zi în care m-am trezit ciufulită, de vânt, de viață, de sentimente și-n care am vrut să mă rup de realitate. Să alung gândurile și părerile altora și să mă concentrez doar pe ceea ce simt eu, oricât de dureros ar fi fost.

Da, asta a fost ieri: o zi doar cu mine. O zi în care mi-am împărțit camera doar cu o carte și câteva albume vechi. O zi în care m-am ascultat pe mine și nu mi-am mai stopat fiecare sentiment, oricât de apăsător ar fi fost.

M-am trezit dimineață cu gânduri negre și mi-am propus să schimb ceva. Dar pentru asta aveam nevoie de spațiu și timp singură, așa că am început să închid orice legătură de socializare care îmi putea distrage atenția de la scopul meu: am dezactivat facebook-ul și mi-am închis telefonul. Apoi am răsuflat ușurată.

Am închis laptopul și m-am sprijinit de perna încă boțită de somn. Apoi lacrimile au început să curgă șiroaie, acoperind un zâmbet tâmp; același zâmbet pe care-l afișasem în ultimele zile, sperând că va ascunde stratul de neliniște în care mă scăldam. Am plâns, poate ca proasta, poate ca deșteapta, poate doar pur și simplu. Mi-am îmbibat obrajii în lacrimi până mi-a secat privirea, apoi am reușit să închid ochii fără să mă mai doară. De parcă întreg cerul mi se ridicase de pe umeri, am rămas așa, proptită sub o pătură roșie, încercând să-mi dau seama dacă ar fi bine să-mi șterg săratul de pe obraji sau să-l las să se usuce, ca un semn al eliberării mele.

Apoi gândurile negre au început să dispară și soluțiile să-și facă apariția din nou. Și am deschis ochii. Nu, nu mă refer doar la dezlipirea genelor ca-n orice reflex de clipire, menit să-ți protejeze privirea. Mă refer la îndepărtarea firului de ceață din privire, acțiune menită să-ți protejeze unica piesă din tine ce ar avea nevoie de un creier propriu: inima. 

Cine a spus că dragostea e oarbă v-a mințit.  Ar fi mult mai ușor dacă ar fi oarbă. Ea doar îți distorsionează imaginea. Îți lasă jumătate din adevăr, dar îl împodobește cu speranțe. Și, vai, ce frumos arată speranțele în ochii celui îndrăgostit! Sunt superbe, sunt hipnotizante. Te fac să-ți uiți celelalte planuri, celelalte idealuri, te fac să-ți uiți și numele din buletin.

Mai grav e atunci când dispar. Pentru că te-ai obișnuit cu ele. Îți întregeau peisajul la care te uitai obsesiv în fiecare seară, înainte de culcare. Când dispar, te lasă cu un gol mare în suflet și cu multe întrebări presărate în minte: De ce? Unde am greșit? Ce trebuia să fac? Ce trebuia să nu fac? Ar fi fost mai bine dacă…?

Și atunci ce faci?

Nu știu ce faceți sau ați făcut voi. Știu ce am făcut eu. Ieri…

Am dispărut. 24 de ore am renunțat la contactul cu orice altă ființă umană și mi-am așternut gândurile pe o hârtie. Nici măcar nu am tastat. Am scris negru pe alb. Fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare întrebare, fiecare vers de melodie ce-mi bântuia trăirile, fiecare înjurătură care mi se oprise în colțul gurii, fiecare dorință, fiecare greșeală. Le-am scris pe toate, apoi le-am recitit.

Ciudat, nu am simțit nevoia să tai sau să completez. Am lăsat totul așa cum era și mi-am zis că de fiecare dată când mă voi mai simți la pământ, voi citi ce am scris acolo. Căci, așa cum m-a ajutat ieri, mă va ajuta și pe viitor. 

Unde vreau să ajung cu istorioara asta?… Să recunosc că nu trebuia să mă opresc niciodată din scris. Este, în continuare, sursa mea de aer, de viață, de noi speranțe…

Și cine a scris vreodată din suflet, mă va înțelege.

P.S: azi dimineață, când am deschis telefonul, am fost bombardată cu mesaje de la persoane îngrijorate de absența mea. Deși au fost doar 24 de ore, au existat persoane care mi-au simțit lipsa și au încercat să dea de mine. Nu mă așteptam să se întâmple asta într-un timp așa scurt, tocmai de aceea nu am anunțat anterior pe nimeni. Am greșit, căci oamenii s-au alarmat. Oficial îmi cer scuze și promit că data viitoare voi afișa un semn de BRB pe ușă. 

2 responses to this post.

  1. Posted by Gigi on December 29, 2014 at 12:04

    Nasol tare cu dragostea. Eu, dupa 11 ani si ceva in care am avut, iubit, dorit un singur om, am multe momente in care ma izolez in lectura sau filme. Dar asa e viata. E bine ca ai prieteni care-ti cauta prezenta, care-ti simt lipsa.

    Like

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: