Iartă-mă că nu-ți scriu prea des!

IMG_20150120_183525-001

Asta nu e una din zilele fericite. În niciun caz…
Asta e una din zilele acelea în care aș prefera să nu vorbesc, ci doar să scriu. Pentru că atunci când scriu nu îmi vede nimeni ochii. Nu își dă nimeni seama că, treptat, se îneacă într-o mare sărată. Atunci când scriu, nu îmi aude nimeni vocea. Nu își dă nimeni seama că, treptat, glasul îmi capătă un tremurat incontrolabil și că un nod de proporții mi se instalează-n gât.

Asta e ziua în care aș prefera să nu vorbesc despre tine. Aș prefera doar să-ți scriu. 

Au trecut 2 ani. 2 ani de când m-am îmbrăcat, m-am pieptănat și am fugit în întâmpinarea unei ambulanțe, cu speranțe mult prea mari pentru ce avea să urmeze. 2 ani de când am simțit în tălpi adevărata lungime a unui hol de spital. 2 ani de când am rămas pentru prima oară stană de piatră în fața ușii unui salon.

2 ani de când nu mi-am recunoscut propriul tată. 

Mă așteptam atunci să-l văd pe omul vesel și roșu-n obraji, care plecase în urmă cu 2 luni, pentru o altă operație, la Iași. Iar așteptările mi-au fost curmate atunci când te-am zărit. Erai palid, slab, stors de viață și putere. Și totuși erai optimist. Pentru că nu știai ce se întâmplă cu tine. Sperai să fie doar o altă etapă dureroasă peste care vei trece cu ajutorul nostru. Dar nu era așa.

Asistenta a vrut să faci câțiva pași până la pat. N-ai putut. Iar eu n-am putut să văd cum te duce în brațe până acolo. Mi-am întors privirea și mi-am înghițit cuvintele. Și-mi pare rău că am avut un moment de slăbiciune și n-am putut să te privesc în ochi și să te încurajez.

M-am apropiat de tine și te-am luat de mână. Te-ai uitat în ochii mei și ai vrut să pari puternic: „E mai rău ca tura trecută, nu?”. N-am spus nimic, doar am dat din cap și am zâmbit, asigurându-te că va fi bine.

Deși știam că nu va fi așa.

Nu a mai durat mult și te-ai stins. În câteva zile ai plecat dintre noi și ne-ai lăsat cu un gol mare în suflete. Ne-ai lăsat cu lacrimi ce ni se înnegresc pe obraji, în amintirea ta. Ne-ai lăsat mai săraci cu o inimă, mai săraci cu o viață.

Sunt 2 ani de când nu îți mai auzim glasul. 2 ani de când nu ne mai descrețești frunțile cu istorisirile tale. 2 ani de când lipsa ta doare și, de multe ori, ne lasă fără aer. 2 ani de când mergem mai departe, sperând că-ți este mai bine acolo unde ești acum.

Te iubim și-ți simțim lipsa…

Te iubesc, dragă tată!

Iartă-mă că nu-ți scriu prea des!

Anda

9 responses to this post.

  1. Dumnezeul să-l odihnească pe tatăl tău! Condoleanţe!

    Like

    Reply

  2. Nu-s o persoana usor impresionabila, dar de data asta ma intristasi😦 Condoleante😦

    Like

    Reply

  3. Dumnezeu să aibă grijă de el acolo unde s-a dus!

    Like

    Reply

  4. sincer imi pare rau,D.zeu sa-l odihneasca

    Like

    Reply

  5. Dumnezeu să-l odihnească!

    Like

    Reply

  6. Posted by Oana on January 20, 2015 at 22:21

    Uite cum ma faci sa plang la ora asta! Va imbratisam cu drag!

    Like

    Reply

  7. Posted by Júlia on January 20, 2015 at 19:30

    Te înțeleg perfect! Înainte de Crăciun l-am pierdut şi eu pe tata :(( Brusc! E greu de acceptat o astfel de pierdere şi încă nu-mi vine să cred că nu mai e. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

    Liked by 1 person

    Reply

Părerea voastră contează!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: